„Centenar Ceaușescu” – o zi ca oricare alta!

ceausescu-coperta26 ianuarie 2018 este acum o zi ca oricare alta. Puţini români mai ţin minte că în urmă cu trei decenii era cea mai importantă zi a ţării. Era ziua în care „de la vlădică la opincă” toţi trebuia să-şi prezinte omagiile în faţa „fiului poporului”. A „celui mai iubit dintre români”, a „tovarăşului Nicolae Ceauşescu”…

Eric Damian

Când „Naşterea Domnului” se serba pe furiş, când Moş Crăciun era înlocuit de „Moş Gerilă“, pentru români „luna cadourilor“ devenise ianuarie, atunci când Nicolae şi Elena Ceauşescu îşi sărbătoreau zilele de naştere – Nicolae pe 26 ianuarie (n. 1918), iar „tovarăşa“, pe 7 ianuarie (n. 1916) -, acceptând osanalele tuturor românilor, în special ale marilor sportivi şi ale elitei ţării. De curând s-a aflat că „tovarăşul” nici măcar nu era născut pe 26 ianuarie, ci pe 23, însă a ales să serbeze pe 26, pentru ca evenimentul naţional generat de această ocazie să nu fie „subminat” de aniversarea Unirii din 24 ianuarie. Marii sportivi, alături de mare parte a elitelor ţării primeau pe atunci „dreptul”, de cele mai multe ori obligaţia, de a aduce omagiile lor familiei prezidenţiale.

Tovarăşii cu funcţii de răspundere pot fi serbaţi doar de la o jumătate de veac în sus“

ceausescu2Oficial, până la 50 de ani, Nicolae Ceauşescu nu şi-a putut serba niciodată ziua de naştere cu ştaif întrucât, conform unui decret din 1952, se prevedea că „tovarăşii cu funcţii de răspundere pot fi serbaţi doar de la o jumătate de veac în sus“. După 1970, „tovarăşul“ a împlinit condiţiile pentru a-şi putea organiza petrecerile aniversare cu fast, astfel că 26 ianuarie a devenit un fel de zi naţională, în care nimic nu putea fi lăsat la voia întâmplării. Ce se publică în ziare, ce se difuzează la televizor în cinstea conducătorului, ce fel de flori să primească şi de ce culori, cine îşi prezintă omagiile, unde să aibă loc festivitatea de primire a osanalelor, unde să se organizeze masa tovărăşească?!!… Totul era pus la punct în cele mai mici detalii, de un „aparat” administrativ şi executiv dedicat ducerii cultului personalităţii „tovarăşului” la nivel de zeitate. Practic, 26 ianuarie devenise o sărbătoare naţională!

Tezaur din „atenţiile” primite

La reşedinţa lui Nicolae Ceauşescu, din cartierul Primăverii, cadourile erau depozitate într-o sală de sport, care devenea foarte rapid neîncăpătoare. Un administrator le lua în primire, le verifica, le eticheta astfel încât să se vadă ce cuprinde fiecare şi de la cine este şi le aranja după valoare. „Când sala s-a umplut, a fost chemată „tovarăşa“ Elena Ceauşescu, arătându-se şi ea şocată de numeroasele cadouri primite. Era un adevărat tezaur, iar de la Gospodăria de Partid a fost stabilită o echipă de contabili care să le inventarieze”, a mărturisit unul dintre gestionarii cadourilor primite de Ceauşescu.

În ianuarie 1978, la aniversarea a 60 de ani, cu darurile primite s-a realizat o expoziţie permanentă la Muzeul Naţional de Istorie, de pe Calea Victoriei, cu titlul: „Dovezi ale dragostei, înaltei stime şi profundei preţuiri de care se bucură preşedintele Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu, ale amplelor relaţii de prietenie şi colaborare dintre poporul român şi popoarele altor ţări“. Pe scurt, „Omagiala“, după cum a rămas ea cunoscută în limbajul comun.

Expoziţia a fost vernisată în prezenţa protagonistului. Ocupa aproximativ 2.500 de metri pătraţi de expunere şi fusese distribuită în zece săli. La anumite intervale, muzeografi de la Muzeul de Istorie mergeau la reşedinţa din Primăverii, ori la biroul de la Comitetul Central, să preia noi serii de obiecte. Preluarea se făcea în baza unui proces-verbal de predare-primire, alcătuit în patru exemplare. Unul rămânea acasă la Ceauşescu, două mergeau la muzeu, şi unul la Cancelaria CC al PCR. La muzeu ajungeau doar cutiile însemnate cu M mare. Unele daruri erau oprite, dar majoritatea mergeau la expoziţie. Îmbrăcăminte, obiecte tradiţionale populare, obiecte de artizanat, covoare, cergi ardeleneşti, olteneşti, tablouri, argintărie, vase mari, farfurii, porţelanuri, cristale, hainele de Doctor Honoris Causa – toate acestea au ajuns la Muzeul de Istorie.

Să fiţi la patru ace, nu în treninguri şi adidaşi“

dansMaşinăria de propagandă şi de dezvoltare a cultului personalităţii a „măritului conducător“ mergea unsă în luna ianuarie, iar de la ceremoniile de prezentare a felicitărilor nu lipseau, aproape niciodată, delegaţiile formate din marii campioni ai ţării. „În 1978, ţin minte că am fost invitat la ziua lui Nicolae Ceauşescu, împreună cu mai mulţi mari sportivi. Sala Palatului, unde avea loc festivitatea de prezentare a felicitărilor pentru Ceauşescu, era ticsită de personalităţi. Eu am stat lângă Sergiu Nicolaescu şi Ioan Popescu Gopo şi acolo am băut prima dată în viaţă o bere la 0,33 l, Azuga, parcă. Erau acolo toate bunătăţile, mese împărăteşti şi băuturi de toate felurile. Ţin minte că a durat ceva până am intrat, fiind controlat minuţios. Bine, pe noi sportivii ne anunţaseră dinainte, să nu cumva să venim în tenişi şi treninguri, ci să fim la patru ace“, şi-a amintit Dan Grecu, marea glorie a gimnasticii româneşti.

Apelul omagiilor şi apoi şpriţ, muzică, mâncărică…“

Cum să ratez, tăticu’, defilările şi şpriţurile?! Cred că o singură dată am fost la ziua tovarăşului, într-o delegaţie de sportivi, dar la defilări eram prezent mereu. Nici nu se putea ca un sportiv mare să lipsească la apelul prezentării omagiilor tovarăşului, dar mie îmi şi plăcea, că după aia se lăsa cu un şpriţ, o mâncărică bună“, mărturiseşte Rică Răducanu.

Îndrumar de redactare a elogiilor

elenaceausescuPe 26 ianuarie, activiştii partidului pregăteau şi spectacole omagiale. Cel mai important era difuzat de Televiziunea Română, însă exista şi un program pentru publicul spectator, la Sala Palatului sau la Sala Polivalentă. Evenimentul din urmă era în responsabilitatea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Spre sfârşitul anilor 80, a existat o preocupare din ce în ce mai mare pentru vestimentaţia artiştilor care participau la spectacolele aniversare. Se recomandau ţinuta sobră şi o mimică a feţei cât mai oficială. S-au făcut reguli şi în privinţa textelor. Nicolae şi Elena Ceauşescu erau incluşi în mod egal în versurile sau cântecele intonate, chiar dacă pe 26 ianuarie era ziua „Tovarăşului“. Nici mesajele de felicitare pe care dictatorul le primea nu erau lăsate la voia întâmplării, omagiile scriindu-se după criterii foarte clare, deşi oficial nu exista un îndrumar de redactare a laudelor către „conducătorul iubit“.

Angajament solemn faţă de ţară şi conducătorul ei

Profesioniştii scrisului cunoşteau însă ce anume era acceptat şi ce era interzis în aceste texte. În primul rând, scrisoarea omagială trebuia să sublinieze momentul „alesei sărbători“, 26 ianuarie. Data naşterii lui Ceauşescu devenea un punct culminant din istoria poporului român, un eveniment capital pentru destinul partidului şi al cetăţenilor patriei. Apoi trebuia subliniat că acel colectiv care trimitea omagiul îşi exprima „adeziunea deplină“ la politica partidului şi statului, „coordonată înţelept” de Nicolae Ceauşescu. În al treilea rând, se menţiona caracterul „profund revoluţionar“ al politicii partidului, condus cu „măiestrie“ de cel mai iubit fiu al Carpaţilor. Un omagiu bine scris trebuia să facă referire şi la rolul lui Nicolae Ceauşescu pe plan internaţional, astfel încât să evidenţieze contribuţia acestuia la pacea mondială. În final, oamenii muncii semnatari ai scrisorii omagiale îşi reînnoiau angajamentul solemn faţă de ţară şi de conducătorul ei, căruia îi urau ani mulţi şi sănătate.

Spune, spune, moş bătrân“, melodia de suflet a „clanului“

lautariPetrecerea organizată cu ocazia zilei de naştere a „Tovarăşului“ continua până spre ziuă, într-un cadru mai restrâns, cu ţuică de prună, vin alb, sarmale, friptură, pui la ceaun, piftie, salată de boeuf. Dacă până pe la sfârşitul anilor 60, lui Ceauşescu îi plăcea să chefuiască noaptea înconjurat de rude şi apropiaţi, spre sfârşitul deceniului opt, acesta petrecea în special alături de colegii din fruntea partidului şi a statului. Din cauza diabetului, renunţase la băutură, mânca nesărat, fără dulciuri şi doar în cantităţi stabilite la gramaj. Un singur lucru a rămas neschimbat, de la petrecerile sale nu puteau să lipsească lăutarii. În noaptea de 26 ianuarie, an de an, cei mai cunoscuţi interpreţi de muzică populară „dădeau recitaluri“ în cinstea conducătorului. Cu asemenea prilejuri, printre alţii, Gică Petrescu, Angela Moldovan, Ion Voicu, Gheorghe Zamfir erau mobilizaţi prin Consiliul Culturii. Melodia preferată a lui Nicolae Ceauşescu era: „Spune, spune, moş bătrân“. „Melodia fraţilor Ceauşescu mi-o aduc bine aminte, o cântau când se întâlneau de ziua lui Nicolae şi se numea «Spune, spune, moş bătrân». Şi se luau de după gât şi cântau toţi, chiar dacă niciunul nu avea pic de voce. Ieşea o lălăială care lor, numai lor, le plăcea foarte mult“, a mărturisit Mihaela Moraru.

Polisportivul multilateral talentat

casetaSportul era principala activitate de relaxare în weekend-urile familiei Ceauşescu, alături de care participau numeroşi demnitari. Pentru Nicolae Ceauşescu sportul era extrem de important, considerându-l principalul ambasador al României în lume. Din acest motiv, rezultatele echipelor naţionale erau aprig dezbătute în şedinţele de partid. Urmărea cu interes prestaţiile sportivilor români în competiţiile internaţionale şi nu se sfia să dea directive în orice sport. „Să punem accentul pe disciplinele cu oameni mai puţini. La gimnastică am luat zece medalii, la înot două cu doi oameni, deci putem să mergem în aceste sectoare, şi nu în acelea cu oameni mulţi, cum ar fi baschetul“. „Pentru dictator, sportul era o temă de importanţă naţională, deoarece exista o competiţie între toate ţările din blocul comunist. Era o ambiţie, se uitau la vecini, la bulgari, de exemplu, şi apoi te întrebau: «De ce bulgarii au rezultate?». Iar lui Ceauşescu îi plăcea sportul, de asta credea că se pricepe. El juca volei. Am jucat şi eu cu el. Nu ştia să joace bine. Dar când eşti şef mare, ai impresia că eşti cel mai de ligă din toate“, a povestit generalul Marin Dragnea, cel care s-a ocupat de destinele sportului românesc timp de zece ani, începând cu 1974.

Volei la fileu

voleiVoleiul a fost unul dintre sporturile preferate ale familiei Ceauşescu. De altfel, la Snagov, familia prezidenţială dispunea de un teren de volei şi juca acest sport aproape în fiecare weekend. Nicolae Ceauşescu stătea aproape numai la fileu, unde mai trăgea plasa în jos pentru a trimite mingile în terenul advers, fără să aibă vreo teamă vizavi de eventualele proteste ale adversarilor, pentru că tot el era şi arbitrul. Firesc! Ceauşescu le impunea şi demnitarilor petrecerea timpului liber în colectiv, tovarăşii de prim rang prezentându-se duminica, împreună cu nevestele, la vila dictatorului de la Snagov, pregătiţi de activităţi sportive intense. Ziua începea pentru marele cârmaci în faţa televizorului, unde urmărea „Viaţa Satului“ sau asculta muzică populară interpretată de Ioana Radu şi Mia Braia, cântăreţele sale preferate. Programul sportiv începea cu meciul de volei. Echipele se alcătuiau din mai tinerii demnitari şi aghiotanţii lor. La început, căpitan al echipei adverse era Paul Niculescu-Mizil. Conducătorul României nu scăpa ocazia de a-şi bodogăni coechipierii şi adversarii. Din distracţie, jocul se transformase în „instrucţie“. El singur se amuza, stresându-i pe ceilalţi.

Nevestele, la şeptic

În timp ce bărbaţii jucau volei, nevestele bârfeau, jucând cărţi şi rummy. După masa de prânz, tovarăşii reveneau la preocupările dinainte. Bărbaţii mai făceau câte un meci, apoi o baie, după care scoteau jocul de şah. Partener preferat de şah i-a fost lui Ceauşescu, întâi, Paul Niculescu-Mizil, apoi Ştefan Andrei. Pe tovarăşele istovite de bârfă şi de jocurile de cărţi, menajera le mai îndulcea cu câte un desert, clătitele fiind preferatele lor.

Vânătoarea

vanatorPartidele de vânătoare erau nelipsite în programul de relaxare al lui Nicolae Ceauşescu. Când acesta nu mergea să dea iama prin mistreţi şi urși, se antrena la şedinţe de tir cu arcul sau cu puşca.

Popice şi snooker

snookerLa restaurantul Muntenia, din Snagov, Ceauşescu mergea des pentru a juca popice sau snooker, ultimul dintre acestea fiind preferat.

Întâiul cârmaci

După plecarea invitaţilor, familia Ceauşescu obişnuia să-şi încheie duminica jucând câte o partidă de table. „El o tachina, ea îl fura, dar nu se certau niciodată. Îşi spuneau Nicu şi Leana. Sau Lenuţa. Uneori se plimbau pe lac cu vaporaşul. Ceauşescu ţinea cârma, asistat de marinar. Din spatele lui, ca o cumsecade nevastă, Lenuţa contempla natura“, a povestit menajera familiei Ceauşescu, Suzana Andreiaş.

Toate acestea ne par acum frânturi dintr-o altă lume, foarte depărtată, cu imagini tot mai difuze. Dacă ne amintim de ele este pentru că s-au petrecut pe timpul vieţii noastre, ţin de istoria României şi nu trebuie date uitării chiar aşa de repede. Tocmai pentru ca să nu se mai repete vreodată!

PARTIDUL, CEAUŞESCU, ROMÂNIA!“

Avem în fruntea noastră un fiu al ţării,

Cel mai iubit şi cel mai ascultat,

Ce-n lume până în depărtarea zării

E preţuit de oameni şi stimat.

Aceste trei cuvinte minunate,

Cuvinte demne ca un tricolor

Noi le purtăm în inimă săpate,

Spre comunism, spre anii viitori.

Poporul, Ceauşescu, România!

Partidul, Ceauşescu, România!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *