EDITORIAL | Cum dispărem, puțin câte puțin

Dumitru Graur

Închipuiți-vă un stadion imens, cuprins brusc de întuneric, mai puțin pista probei de 100 m, iluminată precum o scenă de teatru, cu zeci de lumini multicolore. Apoi, unul câte unul, pornind de la culoarul 9, fiecare concurent este prezentat într-un spot de lumină, în vreme ce numele și imaginea sa sunt proiectate chiar pe culoarul pe care va alerga în marea finală. Luminile se reaprind, iar sunetul unei uriașe inimi se aude bătând cu putere în întreg stadionul, marcând emoția startului. Nu căutați în minte o asemenea imagine, n-ați văzut-o niciodată! Dar ea chiar s-a petrecut pe uriașul Khalifa International Stadium din Doha, la cea de-a 17-a ediție a Campionatului Mondial de atletism, luna trecută. În paranteză fiind spus, cel care a orchestrat întregul spectacol a fost germanul Florian Weber, având funcția de „IAAF Event Presentation Manager”, care, spune, „nu mi-am dorit decât ca atleții să iasă în evidență, să intre în scenă precum artiștii!”
Din cunoștința mea, este primul mare show atletic mondial care nu se vede în România, în ultimele decenii. Și nu s-a văzut pentru că niciun post de televiziune de la noi nu a fost interesat de acest spectacol, chiar putem să-i spunem acum așa! Pentru informarea dvs., nu mai puțin de 180 de țări și teritorii naționale au transmis competiția din Qatar: 55 din Africa (Botswana, Burundi sau Chad între ele), 58 din cele două Americi (multe, din cauza fusului orar, preluând rezumatele EPSN International), 26 din Asia, 33 din Europa (Bosnia sau Kosovo între ele) și 8 din Oceania (am inclus Antarctica și Insulele McDonald)! România NU! La noi nimeni n-a fost interesat, nimeni n-a căutat și n-a găsit banii pentru a plăti licența de transmisie, niciunul dintre posturile de sport, niciunul dintre posturile generaliste, inclus TVR, a cărei sarcină prioritară, se cunoaște… Inadmisibil. Dar știți de ce? Pentru că prea puțini ar fi fost telespectatorii amatori de un asemenea spectacol atletic, audiențele posibile nefiind deloc în măsură să încurajeze o achiziție desigur costisitoare. Și iar, știți de ce? Pentru că publicul din România nu este educat în spiritul vizionării unei competiții mondiale de valoare, mai cu seamă în absența la vârf a unor reprezentanți a țării noastre. Noi continuăm să ne dăm în vânt după Gigi Becali, Negoiță sau Anamaria Prodan, așteptând de la Contra să facă bici din nimic și să mai și pocnească. Nimic altceva nu pare a fi mai important pe lume.
Trec acum la o altă competiție pe care cei din afara României chiar o apreciază. Este vorba despre ultimul Campionat Mondial de fotbal feminin, disputat în Franța. Fotbal feminin?! Dacă sunteți neîncrezători, aflați cu audiența cumulată a transmisiilor de televiziune și de pe platformele digitale a depășit subsanțial 1 miliard de telespectatori (1,12 mai exact). Doar finala competiției, disputată între Statele Unite și Olanda, a adunat 82,1 milioane de vizionări din toată lumea (cu 56% mai mulți decât la ediția din 2015), atingând totalul de 263,62 milioane de telespectatori unici per minut. Cele 52 de meciuri ale turneului final au fost văzute în nu mai puțin de 205 teritorii naționale din lume (!), media audienței per meci fiind de 17,2 milioane telespectatori. România?! Glumiți? Cine poate fi interesat la noi de fotbalul feminin, avem lucruri mult mai importante…
În fapt, dacă e să fim sinceri, noi nu mai existăm de ceva vreme în sportul mondial, sau contăm din ce în ce mai puțin. La fotbal n-am mai fost la un campionat mondial sau european de multișor, și îmi este destul de greu să cred că ne vom califica prea curând. La Mondialul de rugby am lipsit, e adevărat că dintr-o eroare tehnică. Gimnastica a ajuns la pământ, un sportiv de 38 de ani, Marian Drăgulescu, fiind cel care ne-a scăpat de la dezastru total. Organizăm din ce în ce mai puține competiții internaționale de anvergură, iar lipsa bazelor sportive, a marii săli polivalente, a bazinelor de înot sau a patinoarului național sunt lucruri prea cunoscute ca să mai insistăm. Nu avem o arenă de tenis, iar la hochei noroc cu Țiriac, care a îndrăznit să-și construiască patinoarul tocmai pe unde trebuia să treacă trenul spre Otopeni… Toate aceste sunt adevăruri cu care am început să ne obișnuim și par să ne doară tot mai puțin. Și astfel, aproape fără să dăm seama, dispărem puțin câte puțin din marea arenă mondială, iar calea de întoarcere e tot mai subțire.
Închei cu un apel adresat noilor guvernanți, în speranța că nu va dura prea mult până la instalarea lor: haideți să facem ceva cât mai repede, fiindcă suntem deja în ceasul al doisprezecelea! Dacă nu cumva e chiar prea târziu!

  1. Thomas Brams octombrie 29, 2019 9:34 am  Răspunde

    Superb, dar adevărul doare. Nu cred că politicieni simt ceva. Rușine.!

  2. Iuliana octombrie 29, 2019 1:00 pm  Răspunde

    Buna ziua. In Brașov se urmărește închiderea Liceului Sportiv. De anul acesta mai este o singură clasă. Pista de la Poarta Schei a fost „retrocedata” Bisericii Evanghelice. Singură pistă de atletism din Brașov. Cei care practica atletismul sunt nevoiți să se antreneze prin parcuri pe asfalt.

  3. Thomas Brams octombrie 29, 2019 2:11 pm  Răspunde

    Superb articol!!!!! Păcat că este adevărat?! Nu mai contam în sportul mondial. Încet, încet se așterne liniștea. Rămâne numai cocalari, polititicieni agramați, polițiști analfabeți și……….. Stingeți lumina….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *