EDITORIAL | Gimnastica, un studiu de caz

Dumitru Graur

Gimnastele românce s-au întors fără nicio medalie de la recenta ediție a Campionatelor Europene, desfășurate în Polonia. O asemenea contraperformanță nu s-a mai petrecut decât în urmă cu aproape 50 de ani, pe vremea când Nadia încă nu urcase spre marea performanță.

Așa cum se știe, gimnastica este (a fost) sportul care a adus României cele mai multe medalii la Jocurile Olimpice: 72 – dintre care 25 de aur, 21 de argint și 26 de bronz. Nu mai vorbesc de Campionatele mondiale sau de cele europene! Prin comparație, în clasamentul olimpic pe ramuri de sport locurile următoare sunt ocupate de canotaj – 38 medalii (19 de aur) și atletism – 35 medalii (11 de aur). Personal am rămas în minte cu acea imagine colosală de la Sydney, când trei gimnaste românce, Andreea Răducan, Simona Amânar și Maria Olaru au ocupat întreg podiumul de premiere a probei de individual compus, rezultat de Guinness Book interzis doar de o pastilă de Nurofen administrată aiurea. Eram în anul 2000. Astăzi, după 31 de ediții consecutive în care gimnastica românească a adus măcar o medalie de la Europene, am ajuns să stăm doar într-o fetiță de 17 ani cu discontinuități în pregătire din cauza durerilor de creștere.

Nu avem ce să-i reproșăm Denisei Golgotă, fiindcă ea s-a străduit cât au ținut-o puterile, reușind doar un loc 5 la bârnă și un loc 4 la sol, foarte aproape de podium. În fapt, după părerea mea nici antrenorului Nicolae Formite n-ar trebui să i se reproșeze prea mult insuccesul, el revenind la lotul național în 2016, deci după rușinea petrecută la Rio de Janeiro (Olimpiada la care am strălucit prin absența în concursul pe echipe, România neizbutind nici măcar să se califice.) Într-un interviu pe care ni l-a acordat în septembrie anul trecut (nr. 60 al revistei), dl. Forminte rostea clar: „Am revenit, cum să vă spun, din dragoste pentru gimnastică. Nu puteam să văd cum gimnastica moare! Și-am zis că nu pot să stau pe margine să mă uit”. Dar, tot el continua: ”Sunt așteptări poate prea mari. (…) Nu putem să aruncăm toată vina pe spatele antrenorilor actuali, care și-au asumat răspunderea, sau a sportivelor, spunând tot mereu că nu sunt capabile, că n-au nicio valoare, uitând că ele sunt produsul unui sistem. (…) Ele nu sunt o continuitate firească a unei activități de succes”.

Și iată cum sportul care le-a dat pe Nadia Comăneci – 9 medalii olimpice (din care 5 de aur), Ecaterina Szabo – 5 medalii (4 aur), Daniela Silivaș, Simona Amânar și Cătălina Ponor – câte 3 medalii de aur la Jocurile Olimpice, atâtea și atâtea alte campioane de poveste, a ajuns astăzi în sapă de lemn, întorcându-se cu tolba goală de la un simplu Campionat european. Pe scurt, dacă prin minune ar izbuti să se califice la ediția de anul viitor a Jocurilor Olimpice, cu greu ne-am putea imagina să mai și câștige vreo medalie. Acesta este adevărul crud, peste care n-ar trebuie să trecem prea ușor. Fiindcă poate fi vorba despre un adevărat studiu de caz. Spun asta fiindcă situația gimnasticii mi se pare simptomatică pentru cel care și-ar dori o analiză a întregului sport românesc. Rareori s-a întâmplat în sportul mondial o cădere atât de accentuată, de la poziția de lider indiscutabil al acestei ramuri sportive la situația actuală, de cenușăreasă a gimnasticii. Cum de a fost posibil așa ceva, în numai 10-15 ani de zile? Este evident că trebuie să existe motive, iar acestea trebuie căutate și scoase în evidență. Nu mai avem voie să ne culcăm pe-o ureche și să ne facem că nu observăm ce se întâmplă în sportul românesc. Și e chiar dramatic ce se întâmplă!

Am părerea că s-a depășit de multă vreme ceasul al 12-lea, că în momentul de față cu greu mai am putea salva ceva. Ne lipsește în primul rând proiectul care să aibă în vedere redresarea sportului românesc în minimum două decenii – fiindcă sunt exact deceniile pe care le-am pierdut bazându-ne în continuare pe moștenirea lăsată de sistemul comunist de organizare a sportului. Și ne trebuie în primul rând acel proiect care să întoarcă sportul în școală, de unde am putea avea șansa creșterii noii generații de campioni. Acești potențiali campioni au în clipa de față doar 3-4 ani! Să încercăm să avem grijă de ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *