EDITORIAL | Speranțe la export

Dumitru Graur

O vizită cât de scurtă la Madrid îți dă sigur posibilitatea de a te întâlni cu o mulțime de compatrioți, de la recepționerul care-ți dă cheia și femeia care face curat în camera de hotel, până la taximetristul cu care vii sau te întorci la aeroport.

Pe toți i-am găsit bucuroși să-ți vorbească în limba „de acasă”, întinzând discuția ca unul care se bucură de întâlnire și de cunoștință. Muncesc de le sar capacele ca să câștige o pâine, dar niciunul, absolut niciunul nu s-ar întoarce în țară – sau cel puțin nu peste scurtă vreme. Așa am cunoscut-o și pe Amalia, să-i zicem așa, fiindcă numele nu contează, cam 40 de ani, șoferiță pe taxi care muncește de șase ani în Spania. În România, la Ploiești, a fost contabilă și a avut un salariu bunicel, erau aproape 2.000 de euro lunar, însă firma a intrat criză și postul i s-a desființat. Și-a lăsat mama și fetița acasă și a plecat la muncă în Spania, de nevoie. Astăzi lucrează 16 ore în fiecare zi, exceptând zilele de week-end. Și-a adus și fetița lângă ea și a dat-o la școală. Mașina nu e a ei, e a patronului, căruia trebuie să-i plătească zilnic o sumă pe care o strânge de obicei în opt ore de muncă. Costul motorinei îi revine tot ei, dar după cele opt ore pentru patron încep să se adune banii cu care se întreține, plătește chiria într-o comună de lângă Madrid și-și crește fetița. Nu are niciun alt ajutor de la nimeni, dar, spune, se descurcă.

Acum Amalia are o mică problemă. Fetița ei, să-i spunem Carmen, fiindcă numele nu contează, puteți să-i dați un oricare alt nume românesc, are 12 ani și face scrimă la clubul școlii pe care o frecventează. Se pare că este chiar foarte bună la vârsta ei, dovadă că antrenorii spanioli vor s-o trimită zilele astea la un concurs național, tocmai în Gilbratar. Pentru Amalia lucrul ăsta naște alte probleme, și așa o costa cam 63 de auro lunar antrenamentul fetiței, acum i se cer 300 de euro pentru deplasarea la concurs, așa că s-a interesat dacă banii ăștia chiar merită, sau sunt aruncați pe geam. Nu, nici vorbă, au încurajat-o spaniolii, fetița e talentată și merită să fie ajutată să crească și eventual să devină o campioană!

Muncind 16 ore în fiecare zi, Amaliei îi mai rămâne să doarmă doar vreo trei-patru pe noapte, deci n-ar mai avea de unde să scoată alte ore de muncă, dar e decisă să se descurce cumva. Se trezește în fiecare dimineață la patru, ia mașina și se bucură că la ora aceea nu e deloc aglomerată șoseaua. E o mamă care, ca atâtea altele, a înțeles că se sacrifice pentru viitorul fetiței, deși nu vrea să rămână toată viața la taximetrie. Poate n-o să vă vină să credeți, dar Amalia învață și speră ca într-o bună zi să devină profesoară într-o mică școală spaniolă. Când mai apucă să și citească, să se pregătească pentru cursurile universitare? „Am multe ore în care aștept, de exemplu la aeroport, îmi spune, și atunci citesc”. Credeți că o asemenea persoană ambițioasă, muncitoare s-ar mai întoarce vreodată în România? Sincer, mă îndoiesc.

Scriu aceste rânduri pentru că în editorialul de luna trecută am susținut să viitorii campioni olimpici ai României au astăzi doar 3-4 ani și că trebuie să avem mare grijă de ei. Mă întorc astăzi și spun că multe dintre viitoarele noastre speranțe olimpice își pregătesc deja destinul pe alte meleaguri, aflate în grija unor antrenori și profesori care știu bine ce au de făcut. Dacă încă n-ați aflat, în momentul de față sunt 7 milioane de români plecați ca și definitiv din țară, și-au luat copiii cu ei și speră să se realizeze sub alte zări. În România vin tot mai puțini copii la sport, iar condițiile care-i așteaptă sunt de cele mai multe ori mizerabile. Sportul a devenit ultima grijă a Statului, iar viitorul este cât se poate de sumbru. Așa că n-am să mă mir deloc dacă peste ceva ani Carmen va deveni campioană olimpică la scrimă apărând culorile Spaniei, sau a altor țări similare. Și multe alte fetițe și mulți alți băieți ca ea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *