Interviu cu Alteţa Sa Regală Principele Radu al României: “În anii ’90, când Regele era primit cu mitraliera în România, echipa naţională de fotbal l-a vizitat la Versoix, iar acest lucru a avut multă semnificaţie”

interviu-copertaDumitru Graur: Alteţa Voastră Regală, cu puţină vreme în urmă la Timişoara s-a disputat un meci jubiliar, consemnând aniversarea a 95 de ani de la disputarea primului meci al echipei naţionale de fotbal. Evenimentul, care are nenumărate simboluri sub plan sportiv şi regal, s-a bucurat de prezenţa Alteţei Voastre. Vă rog să ne daţi mai multe amănunte.

ASR Principele Radu: Cum spuneaţi, există o mulţime de simboluri legate de acest meci, mai întâi faptul că – probabil puţină lume cunoaşte în zilele noastre – fotbalul a beneficiat de o organizaţie de nivel naţional încă din vremea domniei Regelui Carol I, în 1909 şi considerând felul în care s-au desfăşurat sporturile naţionale pe continentul european şi drumul lor către profesionalism, trebuie remarcat faptul că România a avut un astfel de meci foarte devreme. Nu erau multe ţări care să aibă organizaţii atât de bine fundamentate. Iar peste alţi câţiva ani au apărut alte organizaţii, ce aveau să se transforme în federaţiile române pe diferite sporturi. Însuşi faptul că din prima generaţie regală fotbalul a fost alături de coroană vorbeşte de la sine. E adevărat că au trebuit să treacă mulţi ani pentru ca să aibă primul meci internaţional al românilor, îmi închipui că datorită războiului (primul Război Mondial – n.n.) şi s-a ajuns în situaţia ca primul meci internaţional al ţării noastre să aibă loc abia în 1922, cu ocazia căsătoriei Regelui Iugoslaviei cu Principesa Marie a României. S-a întâmplat pe 8 iunie 1922, şi ţin minte data căsătoriei lor, întrucât eu sunt născut pe 7 iunie (râde) şi n-am cum să uit această dată. În 1922 Regele Mihai avea doar un an, Regele Ferdinand era încă în viaţă şi se cunoaşte că toată familia regală a fost la Belgrad, a venit de asemenea o întreagă pleiadă a monarhilor Europei din acea vreme, iar pe lângă acest eveniment major aveau să se desfăşoare şi o serie de întreceri sportive, între care şi meciul amintit (câştigat cu 2-1 de echipa României – n.n.). Faptul că la o căsătorie regală, care pe atunci, la începutul secolului, avea un impact asupra societăţii tot atât de mare pe cât îl are azi, se desfăşurau şi evenimente sportive, nu poate decât să ne bucure. Dacă nu ştiţi, trebuie să vă spun că la căsătoria Principelui William (Duce de Cambridge, cu Kate Middleton, în aprilie 2011 – n.n.) s-a stabilit recordul vizionărilor la televiziunile lumii, cifra fiind superioară audienţelor din timpul Olimpiadei! Şi nu s-a întâmplat fiindcă ar fi existat în faţa televizoarelor o majoritate monarhistă, oamenii s-au uitat şi pentru alte motive, probabil pentru că văd acolo ceva care ţine de visurile lor, de idealurile lor, de o proiecţie ideatică spre astfel de momente. Deci nu e ceva întâmplător că în ’22 s-a ales fotbalul pentru o nuntă, pentru că amândouă aveau caracterul unor sărbători populare. Şi, ca să revenim la întrebare, iată că după 95 de ani un grup de tineri susţinători ai monarhiei constituţionale din România şi Serbia au gândit acest eveniment al punerii lor împreună. Un gest foarte frumos, şi nu numai istoric, ci şi cultural, sportiv şi politic. S-a organizat la Timişoara fiindcă se pare că partea cea mai mare a fotbaliştilor care au format echipa României la acea vreme erau timişoreni. Frumoasă iniţiativă, la care desigur nu puteam lipsi.

Nu doar comunismul este vinovat pentru pierderea memoriei

birouAlteţa Voastră, Asociaţia Presei Sportive din România va împlini în acest an nouă decenii de la înfiinţarea sa. Evenimentul se petrecea în luna decembrie a anului 1927, la doar câteva luni de la trecerea în nefiinţă a Majestăţii Sale Regelui Ferdinand „Întregitorul”. Sunt oare suficient de cunoscute astăzi eforturile pe care MSR Ferdinand le-a întreprins de-a lungul vieţii întru sprijinirea sportului românesc? Aici mă refer la donarea terenurilor de la Şosea, înfiinţarea FSSR, inaugurarea stadionului ANEF etc., etc.

În ce priveşte asociaţia pe care o conduceţi, admir tradiţia pe care o continuaţi. Nu sunt multe organizaţii în ţară care să se poată lăuda cu o activitate de aproape un secol. Presa sportivă a fost dintotdeauna o atracţie în rândul cititorilor de pe toate meridianele globului. Majestatea Sa Regele s-a bucurat să vă poată oferi Înaltul Patronaj. Sper să sărbătorim împreună şi centenarul asociaţiei! În ce priveşte efortul Regelui Ferdinand întru sprijinirea sportului la începurile sale în ţara noastră, pot spune că ele sunt insuficient cunoscute. Şi la fel sunt eforturile făcute de urmaşii lui, de Regele Carol al II-lea, apoi de Regele Mihai, care rămân de asemenea prea puţin cunoscute. Pentru sigurul motiv că între anii 1948-1989 şi chiar după aceea, acest efort a fost ignorat uneori cu bună ştiinţă, alteori din necunoaştere. Dar dacă vrem să fim cu adevărat obiectivi şi să facem o radiografie serioasă a acestei lipse a memoriei, ea nu este datorată numai parantezei comuniste. Sunt o mulţime de societăţi occidentale care n-au trecut prin comunism şi care îşi pierd de asemenea memoria. Şi care nu mai dau atât de multă atenţie rădăcinilor unei profesii sau unei îndeletniciri. Cinismul acesta care îţi dictează a te preocupa doar de partea profitabilă a vieţii e ceva care atinge de multe ori Occidentul mai mult decât Orientul! De exemplu, în România mi se pare că tânăra generaţie, chiar aşa, necunoscătoare a faptului că datorează regilor ei (zâmbeşte) o mulţime de federaţii sportive, are mai puţin cinism decât generaţiile similare din occidentul european. Pe tinerii români nu i-am remarcat să le fie jenă să spună că au visuri, sau idealuri, sau că iubesc … sau că n-au ezitări să susţină coroana română, nu ezită s-o spună. Nu ştiu dacă cu aceeaşi uşurinţă veţi vedea un tânăr francez sau unul german. Poate că atunci când le vorbeşti despre patriotism sau de idealuri, sau de romantism, vor zâmbi. Vor zâmbi cinic sau inteligent. Combinate, cinismul cu inteligenţa sunt mortale! Mai ales într-o societate unde numai profitul este important. Deci, cu alte cuvinte povestea aceasta cu uitarea nu este doar comunistă, are şi altfel de rădăcini din păcate. Şi trebeuie cu atât mai puternic combătută. În România, dumneavostră aţi remarcat – aşa cum am întâlnit de mai multe ori chiar în paginile revistei – că sunt foarte multe organizaţii sportive care se întorc la tradiţie şi la rădăcinile lor. Nimeni nu a cerut Federaţiei de rugby să îi ceară Regelui patronajul.  Nu i-a convins nimeni pe cei de la Oină, au venit singuri. Şi aceasta nu pentru că cei mai în vârstă din  federaţie sunt atât de bătrâni încât să fi ştiut ce a făcut Regele Ferdinand. Dar s-au întors dintr-un anume instinct la sursă. Şi acest lucru este foarte frumos. Presupun că şi aici este o justificare. Vedeţi, zilele trecute am citit despre faptul că cea mai largă organizaţie de tineret din Anglia s-a aşezat sub Înaltul Patronaj al Principelui Philip, Ducele de Edinburgh (prinţul consort al Reginei Elisabeta a II-a – n.n.), aniversând acum câteva zile 70 de ani de când a primit Înaltul Patronaj. Asta e caracteristica familei regale (tonul devine pasional), ea nu este pentru patru sau cinci ani! Principele avea atunci 26 de ani şi acum are 96… Deci s-a putut ca un singur om, timp de 70 de ani, zi de zi, săptămână de săptămână, an de an, să rămână patronul legal al unei organizaţii. Cum să nu lase aceasta o urmă? Ce preşedinte sau premier ar putea avea un mandat de 70 de ani?! Nu se potriveşte cu sistemul democratic aşa ceva. Dar în momentul în care ai o regină care a stat 60 şi ceva de ani pe tron – aşa cum este Regina Marii Britanii – evident că asta lasă o urmă mai puternică decât cineva care a venit pentru 4 sau 5 ani. Iar în cazul Regelui Ferdinand, chiar dacă el a domnit mai puţin, este evident că din poziţia avută poţi să faci astfel de gesturi faţă de profesii. I-a permis timpul şi felul său de lidership. De aceea cred că este atât de relevantă coroana în societatea românească de astăzi.

Totuşi, cum puteţi explica, să-i spun aplecarea Casei Regale a României către sport? Era abia începutul secolului, şi chiar şi mai târziu, sportul putea părea o activitate banală, poate chiar vulgară?!

Eu cred că ţine mult de firea oamenilor. Pur şi simplu, toţi cei care au fost până în acest moment în familie au avut, inclusiv generaţia noastră, această aplecare, cum aţi denumit-o. Am fost pur şi simplu pasionaţi de câte un sport sau altul, chiar unii de mai multe. Regina Ana a fost de exemplu un pasionat schior, i-a plăcut de asemenea automobilismul, a făcut dacă nu mă înşel şi scrimă, a făcut şi dans; la fel Regele Carol al II-lea, ca şi tatăl său, Regele Carol I, care a avut o sănătate de fier. Apoi Principesa Ileana, care a făcut sporturi de iarnă şi a terminat Facultatea de educaţie fizică şi sport… Dar să-l amintim şi pe Regele Mihai, ale cărui pasiuni pentru automobilism, pentru pilotajul avioanelor sunt bine cunoscute. Cu toţii duceau o viaţă sportivă, cum i-am spune astăzi, iar exemplul lor ajungea sunt sigur la popor. Dar din păcate cu anumite limite, fiindcă în anii ’20-’30 toată lumea descoperise pasiunea fumatului şi stăteau toată ziua cu ţigara în gură! Era un hobby general, fără să se cunoască urmările acestui viciu. Cât despre alimentaţie, nimeni nu cunoscuse încă dieta, era jignitor să nu mănânci până cazi pe jos dacă erai invitat undeva. Iar oamenii au murit de foarte tineri din aceste motive, ca şi din lipsa unor medicamente pe care azi le avem din plin. Nu poate ajunge un om la 96 de ani, cum sunt trei în generaţia lor – este Regele Mihai, Ducele de Edinburgh şi Marele Duce de Luxemburg, născuţi în acelaşi an –, acest lucru n-ar fi fost posibil fără dezvoltarea tehnologiilor medicale şi a modalităţilor de tratament.

Cred că este încă loc foarte mult pentru patronaje regale acordate sportului românesc

grup-fotbalistiAlteţa Voastră, în acest an vom sărbători de asemenea şase ani de când Asociaţia Presei Sportive din România a primit Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României. Luând în consideraţie doar perimetrul sportului, de aceeaşi onoare beneficiază Federaţia Română de Oină, Federaţia Română de Scrimă, Federaţia Română de Tir cu Arcul, Federaţia Română de Karate Tradiţional, Fundaţia Atletismului Românesc, Federaţia de Rugby, Comitetul Olimpic şi Sportiv Român, Asociaţia Naţională Columbofilă, poate şi altele, despre care nu am cunoştinţă. Ne puteţi spune care au fost atuurile acestor structuri sportive pentru a primi Înaltul Patronaj al Regelui?

Au fost, cred, mai multe criterii. Unul dintre ele a fost desigur faptul că federaţia respectivă a solicitat-o! Nu îmi aduc aminte să fi fost vreo federaţie care să solicite şi să fie refuzaţi. Şi desigur în balanţă a cântărit mult şi tradiţia, era important ca sportul respectiv să fi fost istoric legat de coroană, dar au fost şi cazuri în care n-a existat precendent, cum este cazul karatelor, care desigur nu existau cu decenii în urmă. Dar noi le-am acceptat fiindcă este un sport nobil, care formează caractere, dă oamenilor curaj, demnitate. Un alt criteriu a fost dacă organizaţia este întinsă pe teritoriul ţării, iar acest sport (karate tradiţional – n.n.) este unul cu zeci de mii de membri pe întinsul ţării. Nu are poate notoritatea pe care o au alte sporturi, dar lucrează foarte bine şi ne-am bucurat să-i fim alături. Eu personal cred că este încă loc foarte mult pentru patronaje regale acordate sportului românesc. Acum am extins activitatea şi pentru Comitetul Olimpic al Republicii Moldova. Dar o să vă mai spun ceva: legătura dintre Rege şi sportul românesc a fost neîntreruptă şi anii de exil; sportivii mergeau să-l vadă în Elveţia, uneori riscând destul de mult. Puteau fi pedepsiţi pentru acest lucru, dar au făcut-o. Şi chiar după 1990, nu am stat chiar pe roze, nu? Vă amintiţi că în anii ’90 Regele era primit cu mitraliera! Iar faptul că echipa naţională de fotbal l-a vizitat chiar în acei ani (înaintea CM ’90 din Italia – n.n.), a avut multă semnificaţie. Acea generaţie era format de jucători emblematici, erau toţi idoli, şi când s-a văzut că acei jucători pe care românii îi iubeau se duceau să aducă omagii regelui, acest lucru a avut mai multă greutate  decât mitralierele de la Piteşti, un gest care în afară de grosolănie a însemnat şi o completă lipsă de judecată.

În ceea ce priveşte, aţi fost deseori prezent la aceste manifestări sportive desfăşurate sub efigia Casei Regale: este vorba despre Cupa Regelui la oină sau la rugby, întreceri de tir cu arcul şi altele…

O să fie în curând încă o Cupă a Regelui, la tenis. Va avea loc la Curtea de Argeş şi se va desfăşura în fiecare an. Dacă vreţi, nu este nimic original. Cupele Regelui nu se referă strict la Regele Mihai. Sunt Cupa Regelui în Spania, şi în Mare Britanie, sunt competiţii care împrumută ceva din prestanţa şi importanţa regalităţii, pentru a-i răsplăti pe cei mai buni sportivi, aşa cum este frumos. În ce mă priveşte, mă duc mai puţin decât aş vrea, fiindcă sunt uneori puţin prea solicitat şi nu pot să răspund tuturor invitaţiilor, dar aşa cum aţi văzut dau prioritate paralimpicilor, tinerilor de la “Invinctus” (militarii-eroi răniţi în teatrele de operaţii – n.n.), ca şi sporturilor care nu au o popularitate prea mare. Mi se rupe inima când văd că sunt tribunele goale la competiţiile de scrimă şi mai ales cele pentru copii, este de neconceput, în primul rând părinţii ar trebui să fie acolo, şi colegii lor de la şcoală. Cred că nu e chiar nimica toată că un coleg de-al tău face sport de performanţă. Şi n-are şcoala de plătit nimic, doar să fie prezentă cu copiii…

Ăsta-i sportul românesc, din păcate!

Şi cred că şi societatea românescă are o răspundere mare. De ani şi ani de zile mă duc la hergheliile noastre şi încerc să înţeleg de ce sunt atât de mari lipsuri financiare în interiorul lor. La Buzău le-am dat un exemplu: este suficient să te gândeşti că într-un oraş mare, cum este municipiul Buzău, sau Ploieştiul dacă vreţi, trebuie să fie peste zece licee. Fiecare dintre ele are între 700 şi 1.000 de tineri. Dar sunt şi şcoli generale (cu însufleţire) care au alte sute sau mii de elevi în total. În Chişinău este un liceu, “Gheorghe Asachi”, care are 2.000 de elevi! Dacă copiii aceia ar primi de la părinţi doar 5 lei, sau 10 lei, ca să-şi plătească o jumătate de oră de călărit, şi nu în fiecare zi, măcar în fiecare săptămână, iar şcoala ar oferi un autocar cu care să-i ducă acolo, herghelia ar avea mii de lei cu care să-şi acopere cheltuielile, iar copiii ar face un sport care nu se compară cu nimic ca educaţie, eleganţă şi frumuseţe şi nu s-ar mai juca afară în parcare, pe ciment. Sunt convins că le-ar făcea plăcere şi le-ar deschide şi un orizont cultural, nu numai sportiv. Dar totul ţine de organizare.

Tradiţia sportului vine de foarte departe în familia regală

decoratie-cosrRevin şi vă întreb, dintre amintirile pe care vi le-a povestit MS Regele Mihai I aţi putea alcătui un, să-i spunem, “portret sportiv” al Majestăţii Sale?

Nu mi-am pus niciodată problema! Dar aveţi dreptate, s-ar putea. A făcut înot, a făcut până şi zboruri cu balonul… Despre pilotaj nu mai vorbesc, automobilismul cred că (râde)… nu pot fi măsurate numărul de ore! A făcut bob, a făcut schi – chiar din primii ani de căsătorie erau în fiecare iarnă la schi pentru săptămâni în şir. Să mă gândesc… (scurtă pauză) Cred că a făcut oină, deci nu am nicio îndoială că am putea număra cu două cifre sporturile pe care le-a practicat. A, Regele în mod sigur a jucat şi tenis, şi Regina la fel, pentru că şi Regina-mamă Elena a jucat, este un teren de tenis la Săvârşin şi avem fotografii cu ei pe teren. Deci, sunt multe. Şi nu-mi închipui că n-a jucat fotbal la şcoală, alături de colegi…

Mai mulţi membri ai Casei Regale au fost implicaţi în practicarea sporturilor de iarnă. Credeţi că era deja stabilită o tradiţie la Castelul Peleş?

Da. Dar ea venea dinainte! Pentru că în Germania cei din familia dinspre Carol I au avut foarte mare parte din an petrecută la munte, în toate generaţiile. Pe urmă, în partea britanică (regina Elisabeta – n.n.), la fel. Regina Maria a primit o astfel de educaţie şi de la bunicul ei, de la principele consort Albert, care iubea muntele şi sunt sigur că merge foarte, foarte departe în urmă tradiţia sporturilor de munte şi cele de iarnă în acelaşi timp. De fapt, puţină lume ştie că pomul de iarnă a fost introdus în Europa ca tradiţie de către aceleaşi prinţ consort al Marii Britanii. Pom de iarnă cu globuri nu a existat până în 1850 şi ceva! Pentru că toate aceste obiceiuri de tradiţie nu aveau un caracter religios, creştin, erau venite din cu totul altă zonă, spirituală dar nu religioasă. Când prinţul Albert a venit din Germania cu obiceiul, toată lumea şi-a dorit curând să fie şi în casa lor “ca la palat”, răspândindu-se obiceiul bradului cu globuri cu mare rapiditate. Apoi s-au pus şi lumînări, fiindcă la început nu erau decât nuci, portocale, fructe uscate şi jucării din lemn. Dacă vreţi, aşa s-a întâmplat şi cu sporturile: au venit şi s-au răspândit din locurile unde sporturile de iarnă au avut infrastructura naturală.

Nu există nicio justificare pentru lipsa publicului de la stadion

lovitura-incepereVă rog, Alteţa Voastră, să-mi spuneţi dacă urmăriţi evoluţia sportului românesc. De care dintre sporturi vă simţiţi mai apropiat?

Mă simt mai apropiat de cele care au o mai puţină vizibilitate publică. O fac de regulă pentru că e ceva ce mi se pare nedrept şi încerc să repar această nedreptate. Oina, spre exemplu. Dar şi rugby, care are la noi o infinită mai mică audienţă decât are în Polonia, în Georgia sau în alte părţi, şi nu e normal, fiindcă suntem o ţară cu o tradiţie enormă de rugby. Şi în plus de asta, suntem şi o ţară mare, a şaptea naţiune a Uniunii Europene ca număr a populaţiei, nu suntem o ţară de doar două milioane de locuitori, deci nu avem nicio justificare pentru care publicul să lipsească. Bucureştiul este o capitală sportivă a Europei şi are calitatea aceasta de multe decenii, nu de acum. Şi desigur alte sporturi: nici tirul cu arcul nu stă grozav, nici scrima, trebuie să faci eforturi foarte mari care să atragi atenţia unei redacţii de ziar sau de televiziune să vorbească despre tine. Şi situaţia este similară la alte sporturi, cu care au sunt mai puţin familiarizat şi care se simt probabil frustrate din cauza unui exces de atenţie dat fotbalului. Se poate vedea chiar numai deschizând un ziar: el este numai cu politică şi numai cu fotbal. Şi nu e nimic rău în asta, fiindcă sunt domenii pe care un cititor le preferă, ştiu asta foarte bine, dar e păcat că se limitează doar la asta. Aş prefer să fie un echilibru, în care să vezi şi alte aspecte ale vieţii.

Aţi urmărit evoluţia Simonei Halep în ultima perioadă? Care este părerea Alteţei Voastre despre cea mai bună jucătoare de tenis din România?

Nu, nu pot să vorbesc în mod special de ea, pentru că ar fi cu totul nedrept. Ea reprezintă în momentul contemporan un nume definitoriu pentru acest sport, dar vine într-o suită de nume care au făcut gloria mondială a acestui sport. Consider că este un merit indiscutabil al ei pentru lucrurile atât de bune pe care le face, dar am certitudinea că alături de ea pot fi puşi de asemenea mulţi alţi sportivi, din alte sporturi, care merită şi care aspiră. Nu pot să fac categorisiri, sunt foarte mândru de ea şi o apreciez foarte mult, dar prefer să vorbim despre toată generaţia ei, pentru că ultimul lucru pe care l-aş dori ar fi să reiasă că favorizez pe cineva, sau că mă interesează un anume sport sau sportiv în detrimentul altuia. Şi mai depinde de ceva: ea este aproape unică acum, sunt foarte puţini în România cei care fac în acest moment performanţe sportive, mult mai puţin decât în alte generaţii, şi atunci ea evident că are un merit în plus (zâmbeşte) datorită acestui lucru. Dar dacă paralimpicii au fost la Rio şi un băiat orb a venit cu o medalie, şi a fost singura câştigată, desigur că acea medalie are mai multă valoare pentru noi; dacă veneau 20, era să zicem poziţia firească a României, cu care ne obişnuisem să ia multe medalii la Olimpiade, dar când vii numai cu una, evident că îţi este mai preţioasă. Da, l-am admirat foarte mult pe acel băiat (judokanul Alex Bologa – n.n.), m-am întâlnit de mai multe ori cu el, inclusiv la Cluj, nu cu mult în urmă.

Care sunt, în opinia dumneavoastră, cei mai mari sportivi ai României, din toate timpurile?

A, aici e lista prea mare! Şi trebuie să spun că sunt ingnorant în foarte multe dintre epocile noastre. Pentru că în afară de cei pe care i-am prins şi eu, copil fiind, marile glorii ale sportului din anii ’20 şi’30 nu îmi sunt atât de cunoscuţi. Şi ar fi dificil de făcut o ierarhie. În orice caz, cei care îmi sunt mie foarte în memorie sunt cei pe care i-am văzut în anii copilăriei. Îmi aduc aminte de Olimpiada din ’68 (Mexico City – n.n.), pentru că este prima pe care am putut-o urmări, pe când aveam 8 ani, şi probabil că atunci am auzit prima dată de Lia Manoliu şi Iolanda Balaş, cele mai mari nume, şi mai apoi toate celelalte nume care au venit. Sunt unii pe care îi văd mai des, cum e Ivan Patzaichin, care e foarte prezent la evenimentele regale, sau Gabriela Szabo, sau Ilie Năstase, Nadia Comăneci, sau Gheorghe Hagi. Uite (râde) deja câte nume se adună! Toţi sunt foarte aproape de noi. Şi bineînţeles echipa naţională de fotbal la fel, a mai fost o vizită foarte frumoasă la Palatul Elisabeta în anii 2000 – cumva la un deceniu de la acea curajoasă venire la Versoix -, atunci când i-au adus Reginei un tricou semnat şi Principesei Margareta i-au dat o minge cu semnăturile tuturor jucătorilor. În zilele noastre îi urmăresc cu plăcere pe cei mici de la scrimă, care la doar 8-9 ani sunt formidabili, şi cei de la karate. Voi merge în septembrie la Toronto şi voi asista din prima până în ultima a zi la Jocurile “Invinctus”, ale militarilor răniţi în teatrele de operaţii. Dacă nu mă înşel este cea de-a treia ediţie a acestei întreceri foarte speciale.

Politicienilor le este frică că pierd voturile, Casa Regală nu are această teamă!

În ce măsură este implicată astăzi Casa Regală a României în sprijinirea unor evenimente sportive organizate în ţara noastră?

Lista este foarte mare. Întâi facem, în mod frecvent, vizite în licee alături de sportivi. Încercând să promovăm diverse sporturi şi diverse valori ale sportului. Aproape lunar, de exemplu, mergem cu militarii despre care am amintit mai înainte, spre a le vorbi copiilor despre cum a fost salvată viaţa lor de sport. Acesta e subiectul, nu milităria. Cum erau pe patul de operaţie şi erau în incapacitate fizică şi din acea stare s-au transformat în sportivi de performanţă! Datorită faptului că şi-au introdus sportul ca punct principal în viaţa lor. Şi care le-a adus nu numai sănătate fizică, dar şi sănătate mentală, pentru că au devenit mai puternici, în pofida infirmităţilor. Apoi, sunt Cupele Regelui, la diferite ramuri de sport. În plus, participarea noastră, spre a încuraja prin prezenţa noastră diverse competiţii, cum a fost campionatul aceasta atât de curajos făcut la Cluj de Comitetul Naţional Paralimpic, care au adus prin forţele lor proprii, şi care vă asigur că sunt foarte limitate financiar, 35 de ţări, printre care Marea Britanie, Danemarca şi altele, cu o mână de oameni. Şi m-am dus special pentru asta la Cluj, dar din nou tribunele erau goale! Era mai multă lume pe teren decât în tribună, şi aceasta este o răspundere a societăţii: nu este de vină nici presa sportivă, nici sportivii, nici asociaţiile sau federaţiile. Nu, ei sunt acolo, lumea însă nu găseşte că este interesant să-şi introducă în program o astfel de activitate. Doar societatea este de vină. Însă cei care răspund nu pot să spună asta, fiindcă lumea nu te mai votează! Aşadar (zâmbet larg), mai bine veniţi spre familia regală, care nu are nevoie de voturi şi spune lucrurilor pe nume!

Lumea de azi pare mult mai atrasă de Internet decât de activităţile sportive…

Nu este peste tot aşa. De exemplu la Londra stadioanele sunt pline. La Tbilisi, stadioanele de rugby sunt pline. Şi nu înţeleg de ce nu şi la Bucureşti?

Alteţa Voastră, aveţi o siluetă de individiat! Cum reuşiţi să vă menţineţi la greutatea unui sportiv de performanţă? Faceţi mişcare?

Da. Încerc să fac în fiecare zi, dar nu e din păcate posibil. În orice caz, în principiu lucrez cam de cinci ori pe săptămână, diverse moduri de mişcare. Uneori în sală, alteori mers sau alergat, pe bicicletă, sau uneori înot. Mai rar tenis, că nu stau bine cu timpul. Am făcut şi călărie o vreme, vedeţi aici (foarte aproape de masa la care se desfăşoară convorbirea – n.n.) o şa de călărie cu totul deosebită, pe care am cumpărat-o în Iordania, era destul de convenabilă ca preţ şi are o calitate deosebită. Am făcut mai multe antrenamente la baza “Felix Ţopescu”, numai că în ultima vreme n-am mai avut timp. Mi-am pus-o însă aici aproape, ca să-mi aducă aminte!

Care sunt relaţiile dumneavostră personale cu factorii de conducere ai sportului românesc, Comitetul Olimpic şi Sportiv Român, Ministerul Sportului şi altele?

Cu Comitetul Olimpic suntem în relaţii mai directe şi mai intense, ca să spun aşa, decât cu ministerul. De fapt, avem foarte bune relaţii cu federaţiile, cu care avem legături destul de strânse. De asemenea, cu Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport, pentru că şi ei sunt sub patronajul nostru, fiind la rândul lor o ctitorie regală. Apoi, diferite cluburi şi organizaţii specifice, fie teritoriale, fie pe diferite domenii, dar cred că dacă ar fi să fac o ierarhie, Comitetul Olimpic este cel mai apropiat de noi dintre toate. Şi cel Paralimpic acum! Dar şi Comitetul Olimpic din Moldova, trebuie neapărat să-l amintesc, am făcut de curând o vizită acolo şi am rămas entuziasmat de ceea ce fac prietenii noştri de peste Prut.

Nu te poţi baza doar pe orele de educaţie fizică de la şcoală

muzeul-sportuluiO ultimă întrebare, Alteţa Voastră. De la ce credeţi că ar trebui pornit pentru a se realiza un proiect coerent de dezvoltare a sportului în ţara noastră?

Un răspuns foarte pertinent nu pot da pentru că nu mă pricep, nu este un domeniu în care să pot dau lecţii cuiva. Dar presupun că sportul de performanţă făcut la scară largă are nevoie de două ingrediente, pe care noi nu le avem în acest moment. Unul este că el trebuie să pătrundă în viaţa copilului de cât mai devreme, şi pentru aceasta nu trebuie să te bazezi pe stat (ferm), aceasta este o obligaţie a părintelui, este obligaţia familiei, este o obligaţie a cercului de prieteni pe care-l ai în jur, a şcolii, a profesorilor şi a oamenilor entuziaşti care cred că un copil va avea un viitor mai bun dacă va face sport de mic! Inocularea aceasta o ştiu de pe pielea mea. Poţi să şi greşeşti, pentru că ştiu că tatăl meu, care era pasionat de atletism, m-a luat de mic considerând că dacă este sportul său preferat acesta va fi şi sportul meu. Şi eu n-am avut atracţie faţă de atletism, ca practicant cel puţin. Aş fi preferat probabil un alt sport. Şi au trebuit ani de zile până am găsit ceea ce mi-ar fi plăcut, de aceea spun că copilul nu trebuie forţat, dar nu este deloc greu să înţelegi după un număr de ani unde anume doreşte să fie. Şi la acest capitol nu stăm bine. Nu, nu avem grijă, copilul să aibă un sport preferat. Avem grijă să aibă computer, să aibă telefoane mobile şi satelit în cameră, sau dacă se poate în fiecare cameră, dar nu grija asta. Iar copilul este o pagină albă, el nu poate la 4-5 ani să te tragă de mână şi să-ţi spună; tată, tu greşeşti. Ţi-o va spune la 30 de ani, când n-o să-ţi placă s-o auzi! Dar asta este un lucru, şi n-are nicio legătură cu guvernul, sau cu fondurile pe care le ai sau nu. Este în direct legătură cu instictul de a-ţi creşte cum trebuie copilul. Iar a doua este pur şi simplu generozitatea sau pasiunea cu care te duci în societate şi serveşti societatea, aşa cum o faci când te înscrii la o organizaţie care are diferite activităţi sociale, aşa e moda în momentul de faţă. Ori acestea pot fi îndreptate şi către sport. Cea mai mare parte din bugetul unei foarte mari organizaţii, fie educaţionale, cum e Universitatea Harvard, fie un club sportiv şi aşa mai departe, vine din bani care sunt făcuţi altfel decât de la stat. Cea mai mare parte a bugetului de la Harvard vine de burse care sunt oferite de diverse companii de diverse entităţi. Nu te poţi baza pe orele de educaţie fizică de la şcoală, dacă o faci, ajungi unde suntem noi. Aici este miezul problemei: trebuie să fie oameni generoşi care atrag şi care conving antrenori sau ştiu eu, administratori ai unui club, care să găsească mijloacele prin care să-i atragă pe copii să meargă la sport. Şi nu am învăţat încă acest lucru. Suntem dezamăgiţi când venim fără medalii, facem comparaţii cu anii ’60 sau’70, dar nu facem nimic pentru asta. Atunci comunismul administra fondurile tuturor fără să dea nimănui socoteală, şi dacă era cineva care avea o anumită pasiune pentru un sport era promovat. Se câştiga imagine prin asta. Nu caut scuze ideologice, dar are o explicaţie de ce se întâmpla aşa. Numai că nu ştiu la ce ne mai ajută această explicaţie, dacă tot ai rezultate proaste. Şi mai este ceva: totul costă mult mai scump! În acest moment nu s-ar mai putea face performanţa anilor ’60 cu aceeaşi sumă de bani. Este nevoie de sume colosale, uitaţi-vă la “Invinctus”, ca să meargă 15 sportivi la Toronto, plus însoţitorii, costă o avere. Uitaţivă la cât costă acum un arc… Aceste ustensile sunt acum nişte capodopere, sunt ca un fel de BMW sau de Mercedes. Şi aceasta e o frână asupra performanţei, prin faptul că sunt costuri imense.

Alteţa Voastră, vă mulţumesc din inimă pentru acest interviu şi vă doresc să fiţi cât mai aproape de sportul românesc!

Şi eu vă mulţumesc.

(Subtitlurile aparţin redacţiei)

 La căsătoria Principelui William (Duce de Cambridge, cu Kate Middleton, în aprilie 2011) s-a stabilit recordul vizionărilor la televiziunile lumii, cifra fiind superioară audienţelor din timpul Olimpiadei!

Ce preşedinte sau premier ar putea avea un mandat de 70 de ani?! Nu se potriveşte cu sistemul democratic aşa ceva. Dar în momentul în care ai o regină care a stat 60 şi ceva de ani pe tron – aşa cum este regina Marii Britanii – evident că asta lasă o urmă mai puternică decât cineva care a venit pentru 4 sau 5 ani.

Sunt sportivi pe care îi văd mai des, cum e Ivan Patzaichin, care e foarte prezent la evenimentele regale, sau Gabriela Szabo, sau Ilie Năstase, Nadia Comăneci, sau Gheorghe Hagi. Toţi sunt foarte aproape de noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *