Interviu cu Ana Pascu, preşedinte de onoare al FR Scrimă: ”Mihai Covaliu este primul scrimeur care a ajuns președintele unui Comitet Olimpic Național. Iar asta obligă!”

ana-pascuDumitru Graur: Mult stimată doamnă Pascu, aţi fost nu demult la Moscova, pentru a participa la cel de-al 95-lea Congres al Federaţiei Internaţionale de Scrimă (FIE). Cu ce noutăţi aţi revenit în ţară de la acest eveniment?

Ana Pascu: Nu ştiu dacă sunt noutăţi, dar putem vorbi despre cîteva lucruri bine definite de preşedintele Uzmanov. Care vrea o activitate niţel mai intensă la nivelul Comitetului Executiv şi chiar la nivelul comisiilor. Ne-a spus aşa, ca unor copii de şcoală, ca fiecare membru de Comitet Executiv să aibă un caiet în care să existe un raport asupra planurilor şi proiectelor pe care le are, şi cum urmăreşte aceste angajamente. Probabil că trimestrial va trebui ca fiecare membru al Com. Ex. să prezinte un raport, unde suntem şi ce avem de făcut în continuare. S-a extins FIE cu încă două federaţii, acum avem 151. Problemele pe care există – şi aici eu i-am propus preşedintelui să ne ocupăm puţin mai mult – sunt legate de necesitatea creşterii numărului de antrenori pe plan mondial. Fiindcă fără antrenori nu se poate dezvolta disciplina respectivă. Şi de lipsă de antrenori duce orice federaţie, fie că e din Europa, sau din Asia sau Oceania… Şi dacă Rusia împrumută acum antrenori din alte ţări, Rusia care are o şcoală renumită de scrimă, ţară care pe vremea mea (anii ’60-’70 – n.n.) dădea cele 8 medalii de aur, că atâtea erau la Olimpiadă, vă puteţi închipui unde sunt celelalte ţări. Preşedintele a îmbrăţişat idea, cea a extinderii şcolilor de scrimă internaţionale pe cele cinci continente, de fapt patru, Australia fiind „alipită” la Asia.

Înţeleg că aţi fost aleasă pentru încă un mandat de 4 ani pe unul dintre posturile de vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale, şi ca şefă a Comisiei de arbitraj!

Da, aşa este. Mă bucur în special pentru scrima românească. Avem multe de făcut acum, inclusiv pe plan naţional.

Ca şefă a Comisiei de arbitraj a FIE, se poate spune că nu-i deloc uşor de arbitrat în scrimă?

Nu, deloc. A rămas aici o porţiune încă foarte subiectivă! Deşi există lămpile respective, trebuie să cunoşti convenţiile. De exemplu: atacul are prioritate faţă de oprire; sau, după ce ai făcut atacul, dacă atacul a fost parat, deci dacă te-ai apărat, chiar dacă tu rămâi acolo şi se aprinde becul, dacă dai riposta prioritatea trece la ripostă… Şi o serie de alte procedee care se pot interpreta într-un anumit fel, convenţional; există o convenţie pentru fiecare mişcare. Şi totul se petrece în fracţiuni de secundă! Cel mai greu e la sabie, vă spun sincer. Şi totuşi la sabie s-a arbitrat destul de bine. Dar e greu şi la floretă, fiindcă floreta are un timp de impact mult mai lung, şi atunci pot veni lovituri după ce s-a consumat practic faza de arme. Iar dacă arbitrul este rău intenţionat poate să dea tuşa celui care a lovit al doilea.

Se întâmplă şi la un sport atât de nobil, cum este scrima?!

Eh, se mai întâmplă… Mai ales când sunt interese mari, că fiecare ţară vrea să aibă o medalie şi este o bătălie extraordinară, cum nu vă puteţi imagina. Toţi sunt bine pregătiţi, între primii opt nu ajung decât cei care sunt foarte buni, dintre care oricare poate deveni campion şi să câştige medalia de aur. Bătălia este foarte mare şi se investeşte foarte mult. Sunt ţări care au „uzine” de scrimă. Aşa că noi când luăm o medalie de aur suntem foarte fericiţi şi chiar înseamnă că suntem foarte buni.

Un preşedinte care dă bani de la el

cu-pres-uzmanovRămânem deocamdată la alegerile de la Moscova. Ce-l recomandă pe Alisher Uzmanov pentru cel de-al treilea mandat consecutiv de preşedinte al FIE?

Eu vreau să vă spun aşa: de când Uzmanov a devenit preşedinte, scrima s-a schimbat mult, chiar dacă el nu are foarte mult timp pentru acest post, având de administrat o avere uriaşă (conform datelor “Fortune”, Alisher Uzmanov era în 2015 cel mai bogat om al Rusiei şi al 58-lea în lume, cu o avere de 14,7 miliarde dolari – n.n.). Are o minte sclipitoare, înţelege foarte repede tot ce se întâmplă în jurul lui, ia decizii extraordinar de rapide – de altfel, şi el a fost sabreur! Sigur că este influenţat de anturajul lui şi dacă este bine informat, poate lua deciziile cele mai bune. Acum depinde de cine stă lângă el. Pot să spun că a făcut mult mai vizibilă scrima şi şi-a folosit banii personali pentru lucrul acesta! Ceea ce este laudabil. Numai că, după părerea mea – eu, care sunt o conservatoare – are idea asta că trebuie să schimbăm tot timpul şi să venim cu ceva nou, pentru ca “marfa” noastră să fie vandabilă. În scrimă, dacă schimbi ceva, se schimbă absolut totul! Şi este dificil să faci o scrimă frumoasă, elegantă şi eficientă, dacă tot timpul schimbi regulamentul. Asta-i părerea mea, cel puţin. Şi eu sunt de acord în principiu că trebuie să prezinţi un produs nou pentru ca să fii văzut, să fii apreciat. Dar dacă tot timpul schimbăm, asta nu mi se pare chiar o idee strălucită, zic eu. Probabil însă că el fiind în afaceri de foarte mult timp şi ştiind să-şi vândă produsele la care lucrează, s-ar purtea să ştie mai bine şi că aşa trebuie făcut. La Congres mi-a revenit mie cinstea de a-i oferi o plachetă din partea Comitetului Executiv. Ne gândim de multă vreme: ce i-am putea noi da lui Uzmanov?! Dar s-a bucurat, spunându-ne că este pentru prima oară când primeşte ceva de la Federaţia internaţională…

Mi-aţi spus mai devreme ceva despre lipsa antrenorilor pe plan mondial. Cum e posibil aşa ceva?

E foarte greu să fii antrenor. Nu e tentantă meseria de antrenor! Pentru că e o muncă extraordinar de grea. Şi după ce ai terminat activitatea de performanţă, de regulă marii sportivi rămân în sport şi devin antrenori, dar descoperă că nu e deloc acelaşi lucru şi au mari dificultăţi de adaptare. Mai ales dacă schimbăm tot timpul, cum vă spuneam mai înainte. Este o meserie grea, care în unele ţări este bine plătită, dar în altele nu prea. Iar efortul care se depune e foarte mare: la scrimă antrenorul trebuie să lucreze cu fiecare sportiv în parte; nu e ca la jocuri sportive, de exemplu, unde antrenorul lucrează cu echipa. Fiindcă în scrimă avem o anumită universalitate, vrem să aducem cât mai multe ţări la marile competiţii, eu i-am propus preşedintelui Uzmanov să facem nişte “camp”-uri înainte de Campionatele Mondiale sau de Olimpiadă, chiar în ţara organizatoare, cu 60-70 de scrimeuri din ţările care sunt mai puţin dezvoltate în scrimă. A fost de acord, ceea ce-i foarte bine. Dar eu i-am mai spus că părerea mea e că ar trebui să facem câte o şcoală internaţională pe fiecare dintre cele patru continente, pentru antrenori. Pe două categorii. Şi bineînţeles că a fost de acord cu proiectul şi a zis: Fă-l!

Aţi avut contracandidaţi la funcţia de vicepreşedinte al FIE, doamnă Pascu?

Da, da. Au fost zece candidaţi pentru cele trei posturi. Şi Comitetul Executiv a votat. Mandatele sunt pentru următorii patru ani.

Cum este văzută scrima românească pe plan internaţional?

Nu ştiu cum este văzută, dar statistic ca naţiune suntem pe locul 6. În funcţie de rezultatele obţinute în ultimul an de zile în marile competiţii, Cupa şi Campionatele Mondiale, Jocuri Olimpice, competiţiile masculine şi feminine… La modul general, n-am făcut o evaluare, prefer să rămânem la datele statistice certe. Din păcate stăm mai bine doar la două arme, sabie masculin şi spadă feminin, cele la care am obţinut rezultate. Vrem să facem mai mult, dar trebuie şi timp şi bani…

Înainte era parcă mai uşor!

Aţi condus federaţia de scrimă vreme de 31 de ani bătuţi pe muchie – un record naţional din câte ştiu. Aţi preluat-o în 1982, în plin regim comunist şi aţi predat ştafeta lui Mihai Covaliu în 2013, trecând printr-o perioadă de tranziţie a societăţii româneşti. Cum aţi izbutit să va adaptaţi unor sisteme atât de diferite, stimată doamnă?

Datorită tinerilor. Am rămas permanent ataşată de ei, şi ei se schimbă foarte uşor. Se adaptează. Toată lumea mi-a spus că am mare răbdare, păi sigur că am, fiindcă îi iubesc ca şi pe copiii mei, şi împreună cu ei învăţ lucruri noi. Gândiţi-vă numai la computerul care a apărut relativ recent; pe ei i-am solicitat să mă înveţe! Nu m-am dus să fac o şcoală specială, pur şi simplu i-am pus să-mi arate cum se face. Şi am învăţat împreună cu ei. Este adevărat că am făcut şi nişte cursuri de management, aş minţi să spun că n-am participat niciodată la aşa ceva, şi chiar mi-au plăcut. Dar până şi lucrarea mea de doctorat („Strategia valorificării pregătirii sportivilor în competiţii la scrimă” – n.n.) este strâns legată de experienţa cu tinerii. Cu ocazia aceasta am citit foarte mult şi am participat la cursurile despre care v-am vorbit.

Este mai uşor astăzi decât atunci când aţi început?

(ezită o clipă) Şi da, şi nu. Sunt două moduri diferite de a conduce activitatea. Totul fiind centralizat în perioada anterioară, era oarecum mai uşor. Pentru că ştiam care sunt banii, făceam la sfârşit un raport pe ce i-am cheltuit, dădeam hârtiuţa la departamentul respectiv şi nu mă mai interesa, că eu nu mă întâlneam niciodată cu banii; eu mă întâlneam numai cu hârtiile. Ministerul (CNEFS – n.n.) plătea totul, şi transportul, şi achiziţiile, tot, tot. Deci răspunderea era mult mai mică decât acum. Azi trebuie să dai socoteală de fiecare leu, trebuie să-i chivernişti în aşa fel încât să-ţi ajungă ca să-ţi îndeplineşti obiectivele, în funcţie de cât ţi se repartizează. Şi responsabilitatea este mult mai mare. Ca sportiv de asemenea n-am simţit chiar o mare responsabilitate – făceam 1.400 de ore pe an de antrenament, aşa era „norma” să zicem, şi eram liniştită, îmi făcusem treaba. Abia la competiţii se putea vedea şi cu ce rezultate. Acum însă totul s-a schimbat, toată strategia federaţiei s-a schimbat. Adică dacă nu eşti chivernisit, dacă nu ştii ce prioritizezi, că bani pentru tot şi pentru toţi nu ai sigur – şi nu există în lume cineva care să aibă bani pe tot ce trebuie – nu ai cum să rezişti. Vă daţi seama, noi avem şase arme, trei la fete, trei la băieţi. Cine are în lume bani ca să dezvolte egal toate cele şase arme? Sunt cinci ţări, atâta tot! Pentru noi e altfel, trebuie să ştiu să prioritizez, cu ce armă mă duc, să bag bani doar acolo unde mă pot duce până la medalie! Şi câte concursuri să-i dai (unui sportiv fruntaş – n.n.), şi ce echipamente îi dai? Să-i dai echipament prost când se pregăteşte şi să i-l dai pe cel bun numai în competiţie … nu prea merge. Am făcut aşa o socoteală, cam 10 la sută din investiţia pentru un sportiv înseamă echipamentul. Dacă să zicem că o parte este tehnicul, o parte psihologicul, o parte tacticul, zece la sută este şi echipamentul. Ori lucrul acesta nu l-am ştiut niciodată. Ei, acum îl ştiu. Şi încerc ca pentru cele cinci persoane care se pregătesc în echipa olimpică să aibă aproape tot ce le trebuie faţă de ceea ce are principalul adversar. Şi ca număr de zile de pregătire, şi de concursuri, trebuie să urmăreşti fiecare pas, inclusiv al antrenorilor.

Cum dansa Wilma Rudolph cu Şuri Bădiţă

mexico-1968Care sunt amintirile dvs. cele mai dragi pe care le aveţi de-a lungul unei vieţi dedicate sportului românesc, şi în mod special scrimei?

Păi trebuie să vă spun că aş începe cu perioada în care am făcut eu scrimă. Şi una dintre cele mai plăcute este participarea la Olimpiada de la Roma, în 1960. Aveam 15 ani jumătate şi era pentru a doua oară când ieşeam în străinătate. Eu făceam parte deja din echipa naţională, erau patru sportive de fapt, iar eu eram a cincea (rezervă – n.n.). Am văzut atunci un oraş atât de frumos, atât de luminat, totul era superb. Iar Olimpiada a fost organizată extraordinar – erau şi mai puţini sportivi, este adevărat. M-a impresionat foarte tare. Apoi, bucuria care se citea pe fiecare faţă de sportiv, mi-aduc aminte şi acum, parcă a fost ieri. Mi-aduc aminte spre exemplu că după ce terminam antrenamentul ne duceam la un cinematograf în incinta satului olimpic şi se dădeau acolo filme cu Tom şi Jerry; noi nu aveam în ţară încă aşa ceva, mi-a plăcut enorm. Dar de fiecare dată când mă uitam în stânga sau în dreapta, era mereu acelaşi om care stătea lângă mine; niciodată cred că n-am fost singură! Dar eu mă simţeam apărată, nu ştiam pe atunci cu ce se ocupa domnul în cauză. Pe urmă se făcea seară şi el mă conducea până la blocul în care locuiam împreună cu fetele, în satul olimpic. Aveam şi un club internaţional, n-am să-l uit, unde seara se adunau toţi sportivi să danseze, să vorbească, să bea o Coca-Cola, ceea ce pe la noi nu se întâlnise, însă nouă ni se spusese de la început: voi acolo nu aveţi ce să cautaţi acolo! Dar noi fetele de la scrimă am fost curioase să vedem despre ce este vorba, şi într-o seară ne-am luat inima în dinţi şi ne-am dus. Când am deschis uşa am văzut deodată lumini colorate, şi muzică, şi hărmălaie… Şi dansau în picioarele goale, era vară şi foarte cald, sportivii cei mai sportivi pe care-i cunoşteam. Iar în mijlocul ringului, cine credeţi că era? Celebra sprinteră Wilma Rudolph (triplă campioană olimpică la Roma, 1960 – n.n.), dansând de mama focului cu Şuri Bădiţă (Alexandru Bădiţă, component al echipei naţionale de polo – n.n.). În picioarele goale amîndoi, dezlănţuiţi, aplaudaţi de întreaga asistenţă! Aproape nu ne-am crezut ochilor. Dar, la un moment dat, când ne-am uitat mai bine, pe cine mai vedem? Pe tovarăşul Aurel Duma (preşedinte al CNEFS la vremea respectivă – n.n.)… Ne-am speriat. Dar a fost foarte discret, s-a făcut că nu ne-a văzut şi nu ne-a reproşat niciodată. Iar noi am plecat repede, deşi tare am fi mai stat. Aşadar asta a fost prima mea amintire. Şi bineînţeles a doua e atunci când am câştigat Campionatul Mondial de tineret, la Gant. Atunci am avut o altă surpriză, fiindcă premierea s-a făcut abia seara, într-un cazinou care fusese transformat în sală pentru sportivii participanţi la CM. Eu trebuia să primesc medalia, şi cupa şi toate onorurile, dar când m-am dus acolo toate luminile erau stinse, locul părea complet pustiu, nu înţelegeam ce căutam eu acolo… Când am deschis uşa restaurantului însă, deodată s-au aprins toate luminile şi toată lumea aplauda, m-am simţit foarte emoţionată, aproape mi-au dat lacrimile. Era ceva extraordinar să fii acolo, să-ţi cânte imnul, a venit şi ambasadorul de la Bruxelles. El ne-a dus apoi la ambasadă, unde organizase o mică masă în cinstea noastră, era şi Ionel Drîmbă (campionul olimpic de la Mexico, 1968 – n.n.) cu noi, toată lumea. Şi mi-au pus puţin wiskey într-un păhărel, trebuia să ciocnesc cu oamenii, am băut deşi nu mi-a plăcut absolut deloc, iar a doua zi m-am trezit la 3 după-amiaza!

Dar aţi obţinut medalii şi la Jocurile Olimpice, chiar dacă de bronz!

Da, la Mexico şi la Munchen. Trebuie însă să vă spun că la Munchen am fost puţin cam speriaţi, a fost îngrozitor ce s-a întâmplat (este vorba despre atentatul în urma căruia au decedat 11 sportivi israelieni – n.n.), iar în Mexic m-au marcat acei „mariachis” care ne cântau în fiecare seară sub balcon numai cântece triste. Noi eram plecaţi de trei săptămâni de acasă şi abia aşteptam să ne întoarcem. Ni s-a promis că vom primi câte 100 de dolari dacă luăm „bronzul”, pe care nu ni i-au dat niciodată, ne-au promis că ne vor da în ţară şi câte un televizor „Grigorescu” (vârful de gamă la vremea aceea – n.n.), dar nici pe ăla nu l-am mai văzut! Aşa că pot fi fericiţi copiii de azi, faţă de care statul îşi achită din plin obligaţiile şi promisiunile.

Drîmbă a fost cel mai mare, unic în lume!

Aţi făcut parte din vechea generaţie a scrimei româneşti, continuând şi ajungând până la actuala generaţie, cea medaliată cu aur la JO de la Rio. Sunteţi cea mai indicată persoană cu alte cuvinte pentru a alcătui o ierarhie a valorilor româneşti de-a lungul timpului în sportul de pe planşă. Ce spuneţi, vă încumentaţi?!

Ştiţi ce se întâmplă? Ca să faci o ierarhie ar trebui să fie aceleaşi condiţii. Dar nu mai sunt aceleaşi condiţii! În vremea noastră condiţiile au fost foarte austere; noi plecam cu trenul, mergeam zile şi nopţi, plecam cu autobuzul şi ajungeam deja obosiţi. Avionul era o raritate. Dar nu e totul. Noi aveam un sistem de antrenament copiat de la ruşi. Pentru ei, se potrivea, fiindcă având o mare bază de masă puteau oricând să reînnoiască echipele. Şi trăgeau 3-4 ani foarte tare pe sportivi, îşi câştigau medaliile de aur planificate şi apoi ştergeau pur şi simplu echipa respectivă. Creau alta, fiindcă îşi pregăteau schimbul de generaţii. Având 12 ţări (republici sovietice – n.n.) de unde puteau recrutau, aveau de unde! Cu aceeaşi şcoală şi mii de antrenori. Noi aveam decât extrem de puţini, puteai să-i numeri pe degete. Iar aceşti antrenori învăţaseră ceva de la ruşi, dar „ceva”, nu totul. Cel care a venit cu un bagaj mai mare era Angelo Pellegrini (antrenor de scrimă care a activat în ţara noastră începând din 1940 – n.n.), care făcuse ceva şi în Franţa, şi în Italia, puţin şi în Ungaria. Şi făcuse o şcoală amalgam, cu tot ce „furase” de pe unde fusese, fiindcă noi nu avem o şcoală a noastră. Ulterior abia aveam să primim unele instrucţiuni de la CNEFS, prin care ni se indica numărul de ore săptămânal, ritmicitatea competiţiilor, o instrucţie tehnico-tactică proprie, dar pe nişte baze care veneau din altă parte… Cu alte cuvinte, structura era pusă dintr-o altă carte! Dar ce am avut extraordinar, un lucru care ne-a susţinut enorm în obţinerea de medalii, a fost pregătirea centralizată (cantonamentele îndelungate – n.n.). Asta am avut noi, am adaptat metoda şi s-au creat condiţiile pe care le ştiţi, dar care au adus roade. Chiar dacă dormeam uneori la priciuri, în cabane. Eram mândri că ieşeam în străinătate; acum copiii nu mai au această atracţie, se pot duce în străinătate când vor ei. Aşadar, după mine nu poţi să faci o ierarhizare, fiindcă toate condiţiile sunt total diferite. Eu zic că generaţia mea a fost o generaţie de sacrificiu, cu oameni care s-au sacrificat realmente pentru rezultate – şi au fost rezultate foarte frumoase; şi cu puţinul pe care l-au ştiut antrenorii noştri, l-au valorificat perfect. Dacă vreţi câteva nume, pot să vă dau: începând de la Drîmbă, care a fost un mare talent. Eu zic că Drîmbă a fost un talent unic în scrima mondială, până acum neegalat! Apoi, Olga Szabo, Ecaterina Stahl, Irimiciuc la sabie, un talent şi el; sau la floretă – Tănase Mureşan, un talent care muncea opt ore pe zi, non-stop, nici un muncitor în fabrică nu trudea atât. Îşi perfecţiona şi singur procedeele. Apoi cealaltă generaţie: cu Elisabeta Tufanu vârful de generaţie, apoi Laura Badea, vârful de generaţiei sale, cu Reka Szabo, sportive de mare valoare şi foarte muncitoare; fiindcă în scrimă una fără alta nu se poate. Acum ajungem la generaţia actuală, unde din fericire am avut nişte fete la spadă care au vrut (accentuează) să facă. Pentru că prima condiţie este să vrei; după aceea e dacă poţi. Şi ele au vrut. Aici trebuie s-o numesc pe Ana Maria Brânză-Popescu ca vârf de generaţie; ca dovadă a rămas în continuare. Ana Maria a tras permanent echipa după ea; apoi Gherman, Dinu – fete foarte bune. Mi-ar fi plăcut ca ele să treacă în antrenorat, dar azi nu mai e chiar aşa de simplu. Înainte era clar: făceai sport, apoi te transformai în antrenor. Ei, acum lucrurile stau diferit, societatea îţi oferă şi alte posibilităţiţ Şi bineînţeles sportivii vor să se realizeze şi într-un alt domeniu, nu numai în sport. Se specializează în alte meserii, mai ales că cea de antrenor nu e deloc atrăgătoare financiar. Sportul de învaţă să doreşti să fii cel mai bun, astfel încât şi după sport vrei să fii cel mai bun în meseria ta, oricare ar fi ea.

Factorul politic determină dezvoltarea sportului

interviu-pascu-graurTrebuie totodată să vă felicit pentru înalta distincţie pe care aţi primit-o nu demult din partea COSR – Colanul de Aur, care a încununat decenii de muncă în slujba olimpismului românesc. Dacă aţi fi fost vreodată aleasă preşedinte al COSR, aţi fi procedat altfel decât foştii preşedinţi, spre a încerca să vă opuneţi declinului accentuat al sportului românesc?

Nu ştiu. A fost o perioadă în care am observat că COSR mergea bine. Perioada în care a fost Ion Ţiriac. Atunci am avut un plus de echipament, un plus de dorinţă de a se face ceva, şi oamenii au pornit cu entuziasm, iar JO de la Sydney au confirmat aşteptările noastre. După aceea însă am constatat că s-a întors puţin spatele sportului şi am început să suferim din cauza banilor. Deci, la început după ’90 s-au dat nişte bani, cu care ne-am cârpit, că aşa se punea problema, nu ne-am dezvoltat, după care iar au scăzut fondurile, probabil că erau alte necesităţi, alte priorităţi pe plan social vorbesc, nu eu pot să analizez, dar asta a fost ce am simţit că se întâmplă în sport. Sportul depinde foarte mult de factorul politic; strategia depinde de noi, dar banii vin de acolo! Dacă vrei să-l dezvolţi – îl dezvolţi; dacă vrei să-l îngropi – îl îngropi. Şi, dacă te duci prea la fund, greu te mai ridici. Primul lucru care se pierde este know-how-ul, adică ştiinţa de a preda sportul respectiv la parametrii maximali. Dar nimeni, sau foarte puţini înţeleg asta. Chiar dacă ai săli, poate să-ţi dea cineva o mie de săli, dacă nu mai ştii să faci sportul respectiv, şi cu cine trebuie să-l faci, nu ai performanţă.

După părerea dvs., de unde trebuie pornit pentru restructurarea sportului românesc? Mai există resurse pentru a spera într-o schimbare în viitor?

Eu vă povesteam deja de planul nostru de a înfiinţa cinci şcoli pentru formarea de antrenori la nivel continental şi este exact ce trebuie să facem şi noi la nivel naţional. Asta e părerea mea şi nu renunţ la această părere! Fiindcă am studiat problema îndeaproape. Şi vă spun că mie îmi daţi acum şi 100 de săli, nu pot să vă fac acum sportivi mai mulţi sau mai buni, decât pe aceştia pe care-i am, cu antrenorii pe care îi am. Dacă antrenorii sunt motivaţi să lucreze şi să se deştepte, să lucreze ştiinţific, şi dacă vom avea o brigadă multi-disciplinară lângă noi, fiindcă azi nu se mai pune problema să mai lucrezi ca acum 50 de ani; acum trebuie să te duci la sută la sută efort din capacitatea organismului, şi asta se face numai sub control medical şi ştiinţific, că altfel omori sportivul. Îl omori. Şi nu cred că asta e intenţia noastră, să omorâm oameni. Revenind la antrenori, dacă eu acum aş avea o mie de antrenori, pot să fac o bază de masă la scrimă de unde pot să aleg. Dar aşa nu am de unde să aleg! După mine, acolo e buba, acolo suferă cel mai mult sportul românesc. Dar nu ne înţelegem din păcate cu Ministerul Educaţiei, care nu doreşte să facă măcar două ore de mişcare pe săptămână pentru copii, lucru care nu duce la performanţă, dar aduce sănătatea unui popor. Pe de altă parte, şi profesorul acela trebuie să ştie ce să facă la aceste ore, nu doar să dea impresia că munceşte.

Dacă la antrenori e „buba”, avea dreptate Octavian Morariu când a spus că singura posibilitate de redresare a sportului românesc ar fi să aducem vreo 300 de antrenori străini?

Este o variantă.

Plauzibilă?!

Plauzibilă, de ce nu? Pentru că sunt sporturi la care ne-am pierdut complet capacitatea de a pregăti sportivi la nivel de mare performanţă; adică de podium – podiumul mondial sau cel olimpic. Ne-am pierdut! Puteţi să-mi spuneţi de ce handbalul nu mai este campion mondial? (serioasă, severă) Ce credeţi că s-a întâmplat, nu sunt plătiţi sportivii? Nu sunt plătiţi antrenorii, nu există săli suficiente? Asta vă întreb. Ştiu că s-ar putea să supăr, să jignesc, dar asta e realitatea, problema după mine este calificarea antrenorilor. Şi să ştiţi că nici afară nu sunt mulţi buni, nici afară nu sunt. Şi mai sunt anumite ţări care şi-au pierdut ca şi noi know-how-ul, aici vorbesc de scrimă. Au rămas foarte puţini pe plan mondial. Ca dovadă, preşedintele Uzmanov a luat din Franţa şi din Italia cei mai buni antrenori din lume, unul pentru sabie şi unul pentru floretă, cu tot cu staff-ul lor, şi i-a adus la echipa Rusiei! Iar Rusia are şcoală, are câteva mii de antrenori, şi şi-au permis să-i ia pe cei mai buni… Nu mai putem să facem doar o simplă translaţie de la ce am învăţat noi pentru a da sportivilor, trebuie să le dăm mai mult decât am învăţat noi, asta-i realitatea.

Sunteţi curajoasă, doamnă Pascu, fiindcă opinia dvs. poate fi foarte criticată pe plan intern!

Nu-i nimic. Să ştiţi că nici eu nu ştiu totul. Dar aş putea cu puţini să fac mulţi antrenori. Puţini antrenori de afară care să facă antrenori la noi, în acele centre regionale despre care v-am vorbit. De exemplu, mi-ar fi util dacă ar veni Ion Pop – e al meu. Dar care a lucrat afară, ca director tehnic la Federaţia internaţională, 20 de ani, iar acum este instructor internaţional la unguri! Dacă ar veni la mine, să-mi înveţe încă 20 de antrenori de sabie, oameni care sunt sigură că ar lucra cu mare plăcere cu el, aş avea antrenori buni într-un an de zile. Scrima nu se învaţă într-o lună sau două, cel puţin un an aş vrea să rămână. Pe Pop l-aş aduce ca să-mi predea la nivelul cel mai înalt, nu l-aş aduce ca să-mi predea la copii. Din fericire la copii încă suntem în stare să antrenăm. Cred că la toate sporturile, pentru bază avem destui antrenori, deşi destul de mulţi preferă acum să-şi deschidă alte afaceri, decât să rămână în sport. Câştigă mai mult acolo, pentru 12 milioane pe lună nu mai vine să facă munca asta, munca asta-i grea. Şi trebuie să-ţi baţi capul tot timpul. Acum, nu ştiu dacă 300 de antrenori, nu-mi dau seama de cifră, dar mie la scrimă mi-ar fi suficient ca în fiecare an să am unul bun, care să-mi facă alţi 20 de antrenori de calitate.

Pe Mihai Covaliu toată lumea îl iubeşte!

performeriToată lumea sportului ştie că dumneavoastră sunteţi mentorul lui Mihai Covaliu, ales nu cu mult în urmă pe postul de preşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român. De unde aţi căpătat atâta încredere în Mihai şi cum aţi reuşit să-l convingeţi să candideze?

Eu îl cunosc pe Mihai de când era copil, pot să spun. A evoluat în scrimă, cum să zic, sub conducerea mea. L-am urmărit şi în antrenamente, l-am urmărit şi în competiţii. Şi l-am urmărit şi în viaţa de toate zilele. Să ştiţi că este un om absolut deosebit! Este un muncitor, un politicos, un copil bine educat, un om care vrea (accentuează) cu tot dinadinsul în orice activitate are, şi este extrem de onest. Loial şi onest.

Îşi urmăreşte ţelurile până la capăt, aţi spus o dată!

Da. Ceea ce, după experienţa mea, să ştiţi că se întâmplă foarte rar azi. După ce a terminat cu scrima am luat prima hotărâre în ceea-l priveşte, să-l introduc în meseria de antrenor, punându-l chiar la lot. El n-a avut încredere totală şi mi-a sugerat că ar putea fi antrenor secund. Eu i-am zis: uite, dragul meu, ori vrei principal, ori nu vrei nimic! Fiindcă eu numai asta-ţi dau. S-a gândit şi m-a întrebat dacă eu am încredere în el. Sigur că am încredere. Dar de ce nu mă lăsaţi să învăţ? Ei, uite tocmai asta nu vreau, să înveţi de la altcineva! Pentru că nu vreau să mergem pe aceeaşi linie, vreau ceva nou, să mergem pe altă linie. Şi cred că nu m-am înşelat. Este foarte ambiţios, a învăţat foarte mult şi a avut foarte bune rezultate ca antrenor. Deşi n-a făcut o şcoală specială, dar a ştiut să ciupească de peste tot, de la antrenorii pe care i-a avut ca sportiv, de la alţii cu care a stat de vorbă. A auto-învăţat, s-a văzut „afară” numai cu cei mai buni antrenori, cu cei mai titraţi, au făcut schimburi de experienţă, fiindcă toată lumea îl cunoştea şi îl stima, fiind cunoscut ca un sportiv de excepţie, deci acceptat în lumea înaltă a scrimei. Pe Mihai toată lumea îl iubeşte, să ştiţi că a fost primit acum la congres extraordinar. Toată lumea l-a strâns în braţe, toată lumea l-a felicitat, i-au spus: suntem mândri de tine, eşti primul scrimeur care a ajuns preşedintele unui Comitet Olimpic naţional! Realmente, sunt foarte mândră de el.

Vă întrebasem cum aţi reuşit să-l convingeţi să candideze.

La un moment dat a vrut să plece „afară”, ca antrenor avea oferte cu mari avantanje materiale, şi pentru el, şi pentru copii, pentru toată familia. Fusese dorit în Statele Unite imediat după Olimpiada din 2012 şi s-ar fi putut duce, s-ar fi aranjat foarte bine acolo. Atunci i-am spus, uite ce e, eu fără tine nu mai am niciun rost aici. Ca preşedinte ţelul meu e să am medalii, altfel nu am de să stau aici. Puteam să ies la pensie de mult, vă daţi seama. Dacă e aşa, atunci putem pleca amândoi, eu acasă, tu în America, asta e… Dar n-ai vrea tu să vezi ce înseamnă postul ăsta al meu? Păi nu sunt eu pentru postul ăsta, a zis Mihai. Să stau aici la birou, nu mă văd în stare. Şi am făcut o înţelegere: stai aici în birou, eşti preşedintele federaţiei, eu te ajut cât pot să te ajut, şi tu antrenezi şi echipa! Să ştiţi că a fost extraordinar de compliant, în sensul că venea la serviciu şi lucra împreună cu mine şi apoi se ducea şi pe plansă şi lucra cu băieţii, ore în şir. Dar el a încercat şi a reuşit şi ceea ce eu n-am fost în stare: să facă mai vizibilă scrima. Eu fiind destul de timidă ca persoană, n-am avut curajul ăsta, dar Mihai a făcut-o. Am avut multe iniţiative, cu prezentări în aeroport, cu scrima mobilă prin ţară, s-a deplasat foarte mult, a luat legătura cu televiziunile, a intrat în legătură cu ziariştii, tot timpul avea astfel de contacte. Eu am rămas tot în biroul meu cel vechi, dar el a ştiut să se facă vizibil.

Acum, Mihai este în fruntea COSR!

Răspunderea lui este foarte mare, eu am fost foarte conştientă de chestia asta. Aş fi văzut acolo un om care să fi avut foarte mulţi bani şi să investească, dar a fost imposibil de găsit o astfel de persoană. Văd că Ţiriac a investit într-un complex sportiv la Otopeni, care este un lucru extraordinar. El este singurul care a vrut să investească în sport, deşi noi mai avem oameni bogaţi care ar putea să facă lucrul acesta, însă n-o fac. În ce-l priveşte pe Mihai, este o sarcină extraordinar de grea şi trebuie să se înţeleagă că nu va putea face nişte lucruri miraculoase, deocamdată. Dar încet, încet eu cred că va reuşi să facă ceva. Şi prima mutare pe care trebuie să o facă este să-i conştientizeze pe antrenori. Să conştientizeze de asemenea federaţiile, că ele sunt responsabile cu performanţa în România. Degeaba avem noi orgolii, că face Comitetul Olimpic, că face ministerul, că face nu ştiu cine, federaţiile trebui în primul rând să ştie ce fac. Că dacă nu ştiu, medalii ioc! Comitetul Olimpic poate să pună la dispoziţie nişte condiţii de pregătire, poate să-i ajute cu strategii, pentru că există această Comisie tehnică unde sunt oameni care ştiu ce trebuie făcut într-un sport. Care pot să canalizeze activitatea, pot să îndrume bine federaţiile sau să le indice dacă au luat un drum greşit, dar nu pot să lucreze în locul lor.

Nu foarte departe, la orizont se vede Tokio 2020, cu cea de-a 32-a ediţie a Jocurilor Olimpice de vară. Cum vedeţi această perspectivă din punctul de vedere al sportului românesc? Dar al scrimei?

citindBună întrebare. (Oftează) Eu nu cred că în patru ani se pot face lucruri miraculoase, aşa cum am mai spus. Putem însă să ne fixăm o strategie la un termen mediu – eu spun Tokio şi mai departe. Până în 2024 se poate face ceva, dar până la Tokio mare lucru nu se mai poate. Însăşi Federaţia de scrimă să ştiţi că nu poate să facă mare lucru. Şi vă explic de ce. Pentru că echipa asta care a luat aur la Rio, cu excepţia Anei toată a plecat. Ana Brânză este un motor important, dar în momentul de faţă noi trebuie să facem o echipă nouă pentru 2020! Trebuie să ridic cel puţin şase fete la nivel de mare performanţă. Noi n-am avut niciodată atâţia bani ca să pregătim sub echipa mare o altă echipă puternică. Niciodată! Abia ne-au ajuns banii ca să pregătim echipele care concurau. Din echipa de băieţi s-au retras iar cei mai mulţi, a rămas doar Dolniceanu. Din fericire, la spadă avem un grup conturat şi o să investim aşa cum ştim să facem în această echipă. Dar la sabie suntem cam departe de valorile internaţionale, fiindcă ăştia au fost mult prea mici. Iar echipa veche a stat două cicluri olimpice pe medalii, nu aveam cum să schimbi niciunul dintre sportivi. Şi-au făcut datoria, au plecat venind pe locul II la Olimpiadă, ce mai puteai să le faci? Astfel încât acum trebuie să începem foarte de jos, iar la scrimă ne trebuiesc cel puţin opt ani pentru ca să facem o echipă de mare performanţă. Aici e problema, suntem acum descoperiţi. Iar eu vreau să introduc acum a treia echipă – de floretă finalmente, că altfel nu se poate, şi vreau să fac un centru olimpic adevărat de sabie fete. Dar mă ciocnesc de o chestie, n-o să vă vină să credeţi: nu am unde să le antrenez! Sala noastră a devenit deja neîncăpătoare, de dimineaţa până seara târziu, avem zeci de copii care se antrenează. Şi nu pot acum să-i dau afară. Iar fetele trebuie să se antreneze sub ochii mei, ştiţi cum se spune în popor: ochii stăpânului…

Vorbiţi de sala de scrimă care acum vă poartă numele!

Da, a fost o mare surpriză pe care mi-au făcut-o, probabil Mihai a fost cu idea. Cred că el. Eu realmente am rămas cu gura căscată când mi-am ridicat ochii şi am văzut plăcuţa pe perete! Şi mi-au venit lacrimile în ochi, apoi.

Să fiţi sănătoasă, doamnă Pascu şi să aveţi aceeaşi putere de muncă în continuare!

Vă mulţumesc.
(Subtitlurile aparţin redacţiei)

“Eu i-am mai spus preşedintelui că ar trebui să facem câte o şcoală internaţională pe fiecare dintre cele patru continente, pentru antrenori. Pe două categorii. Şi bineînţeles că a fost de acord cu proiectul şi a zis: «Fă-l!»”

„Azi trebuie să dai socoteală de fiecare leu, trebuie să-i chivernişti în aşa fel încât să-ţi ajungă ca să-ţi îndeplineşti obiectivele, în funcţie de cât ţi se repartizează. Şi responsabilitatea este mult mai mare”

„Sportul depinde foarte mult de factorul politic; strategia depinde de noi, dar banii vin de acolo! Dacă vrei să-l dezvolţi – îl dezvolţi; dacă vrei să-l îngropi – îl îngropi”

„Mihai este un om absolut deosebit! Este un muncitor, un politicos, un copil bine educat, un om care vrea cu tot dinadinsul în orice activitate are, şi este extrem de onest, dar nu va putea face lucruri miraculoase”

CV

Ana Pascu (nume de fată: Ana Ene-Derşidan) s-a născut la 22 septembrie 1944, în Bucureşti. A câştigat în 1963 Campionatul Mondial pentru juniori de la Gent (Belgia). Apoi şi-a făcut o carieră strălucită la seniori: a cucerit şapte medalii la Campionatele Mondiale şi a participat la cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice, fiind de două ori medaliată cu bronz, în 1968 (Mexico City) şi în 1972 (Munchen). Datorită rezultatelor sale, a fost declarată la vremea respectivă „Maestru emerit al sportului”.
Ana Pascu a condus timp de 31 de ani Federaţia Română de Scrimă, din 1982 până la 2013, an în care a decis să nu mai candideze pentru un nou mandat şi să predea ştafeta lui Mihai Covaliu, fostul campion olimpic şi antrenorul lotului naţional de sabie. Este în prezent preşedinte de onoare a FR Scrimă. Recent a primit înalta distincţie Colanul de Aur din partea Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, for al cărui vicepreşedinte a fost timp de mai mulţi ani.
Pascu a fost membră a Comisiei de regulamente a Federaţiei Internaţionale de Scrimă, din 1984 până la 1996 şi a Comisiei de arbitraj, din 1996 până la 2004. Din 2002 este membră a Comitetului Executiv şi, din 2004, vicepreşedinte al FIE, fiind realeasă la Congresul de la Moscova, în decembrie 2016.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *