Interviu cu campioana olimpică Ana Maria Popescu-Brânză

“N-am renunţat după Londra fiindcă nu puteam să trăiesc cu imaginea aceea despre mine, îngenuncheată şi înlăcrimată lângă planşă”

Dumitru Graur: Ana Maria, nu-mi vine să cred dar au trecut aproape 5 ani de la precedentul contact cu revista noastră, petrecut în decembrie 2013 şi m-am gândit că s-au întâmplat destul de multe lucruri în acest timp… Hai să recapitulăm!

Ana Maria Popescu-Brânză: Păi în 2013 m-am ambiţionat foarte tare, fiindcă veneam după episodul JO Londra 2012 (nicio medalie la individual, cu echipa României clasată pe locul 6 – n.n.), pe care nu avem cum să-l uităm niciodată în viaţa asta, indiferent câte lucruri bune s-au întâmplat între timp de atunci încoace, şi mă înhămasem la o muncă titanică. Colegele mele de echipă renunţaseră, antrenorul Dan Podeanu se retrăsese şi el după acel episod, şi practic m-am trezit într-o echipă nouă, cu un antrenor nou, cu alte cerinţe de la mine. N-a fost deloc o etapă uşoară pentru mine, în condiţiile în care nu înţelegeam ce mi se cere mai exact: să formez o nouă echipă, sau să ajung la performanţe în proba individuală? Simţeam nevoia să-mi găsesc echilibrul. O aveam alături doar pe Simona Pop, cu care mai lucrasem, au venit Maria Udrea, Raluca Zbârcea, Amalia Tătăran – junioare care confirmaseră la categoria lor de vârstă, dar cum se ştie trecerea la seniorat e întotdeauna anevoiasă. Cred că 2013 a fost până la urmă cel mai bun al meu în proba individuală (campioană europeană la Zagreb – n.n.), şi am căpătat o încredere nebună şi în noua echipă; practic nu puteam să concepem c-am putea pierde. Cu vechile colege, chiar dacă eram favoritele nr. 1, ne-am temut mereu de adversare, oricât de bine pregătite eram, ştiam că putem bate pe oricine, dar şi că oricine ne poate bate, într-un moment nefavorabil. Dar în 2013 cu noua echipă nu puteam să concepem înfrângerea, nu ştiu de unde a venit această stare, poate din elanul tinereţii lor şi experienţa mea. Nici nu ne gândeam să nu venim în primele patru echipe; cumva simţeam că bronzul este al nostru încă dinaintea concursului. Şi s-a întâmplat să luăm argintul la Campionatul European în proba pe echipe şi o medalie total nesperată de bronz la Campionatul Mondial din Ungaria, învingând echipa Coreei! Cea care ne frânsese aripile la Londra… A fost atunci revanşa noastră, şi fără a avea sprijinul colegelor experimentate. A fost pur şi simplu o nebunie, trebuie să recunosc. Apoi am trecut uşor, uşor în 2014, normal că a crescut şi presiunea, colegele vechi şi-au dat seama că poate au greşit când s-au retras şi au început să-şi pună întrebarea “oare nu e mai bine să mă întorc, să încheiem acest capitol?”. Ei bine, chiar s-a întâmplat, prima care s-a întors a fost Simona Gherman, apoi a revenit pe planşă şi Loredana Dinu; şi Anca Moroiu a revenit pentru o scurtă perioadă. Şi a reînceput practic fuga noastră după rezultate, după medalii şi mai ales după calificarea la Jocurile Olimpice, care ne interesa foarte mult. N-am foarte multe amintiri din 2014, trebuie să recunosc, dar 2015 a fost un an extrem de greu pentru noi, mai ales că avusesem medalii la fiecare etapă de Cupă Mondială pe echipe, însă pentru a ne califica trebuia pur şi simplu să schimbăm un loc 3 cu un loc 2, ceea ce este practic imposibil. E greu şi te consumă mai mult gândul acesta. În vara lui 2015 am ajuns să avem trei luni de foc, cu trei competiţii majore: Campionatul European, Jocurile Europene (Baku 2015 – n.n.), o competiţie la care noi iniţial ştiam că nu o să mergem, dar am primit … un bonus, şi nici nu puteam merge doar să facem figuraţie, şi apoi Campionatul Mondial, unde punctele erau cele mai preţioase. Acolo la individual, cum ne stă nouă în fire, n-am făcut mare brânză, să zicem aşa, dar am reuşit să ne strângem la echipe. Am câştigat medalia de argint, dar în finală am fost învinse din nou de China! Cumva avem acest handicap al echipelor asiatice, mi-aduc aminte că nici după concurs nu ştiam ce-ar fi trebuit să facem ca să le învingem. Am intrat în priză în 2016, ştiam că suntem calificate la Olimpiadă, dar cu toate astea nu ne puteam relaxa, ştiam că este vorba de locul în clasament, care contează la tragerea la sorţi pentru tabloul principal. N-am avut aşadar nicio secundă, nicio etapă în care să spuneam că am putea lăsa garda jos, nu s-a întâmplat. Şi aşa ne-am trezit deodată la Rio – cu toate poveştile pe care ştiţi, blocurile nefinisate de acolo şi tot ce s-a întâmplat în timpul Jocurilor. Pentru noi a fost o experienţă deosebită (echipa de spadă a României a câştigat medalia de aur a concursului olimpic – n.n.). Ştiţi cum e, când ţi se întâmplă prima dată este un feeling pe care nu ai cum să-l mai repeţi. Iar în 2004, când am ajuns o puştoaică de 20 de ani la Atena, trecând pe lângă marii campioni pe care-i văzusem numai la televizor până atunci, a fost o altă senzaţie pe care nu mai aveam cum s-o mai încerc. Aşa că m-am bucurat de Rio de Janeiro, cu tot ce-a adus el. Emoţia şi încărcătura din acea zi (a finalei – n.n.) n-aş vrea însă să le retrăiesc prea curând! Practic noi am reuşit să împlinim într-o zi visul unei generaţii. Apoi a venit 2017, în care am fost nevoită să iau o pauză mai lungă, având în vedere că am tras mult de mine şi n-am băgat în seamă micile accidentări, care şi-au spus cuvântul până la urmă, şi practic am fost nevoită să reununţ la tot sezonul. În această perioadă de pauză pentru mine se iviseră o mulţime de oportunităţi, dar eu simţeam că nu se terminase totul pentru mine, şi doream să ajung încă o dată acolo, să văd dacă mai sunt în stare să o iau de la zero încă o dată, asta era mare provocare. Iar în momentul în care domnul Podeanu mi-a spus că “da, eu sunt convins că poţi să mai ajungi o dată acolo”, atunci ne-am făcut amândoi bagajele, ne-am cazat la Izvorani pentru câteva săptămâni, iar apoi ne-am dus împreună la Craiova – practic locul de unde plecase povestea mea, în urmă cu 20 de ani. Dacă dânsul mi-ar fi spus atunci: nu sunt convins că poţi să mai urci pe podium, cu siguranţă că acum făceam altceva. Iar această medalie de argint câştigată la Campionatul Mondial (la Wuxi, China, iulie 2018 – n.n.), i se datorează! Deşi în ultima parte a sezonului a avut ceva probleme de sănătate, noi am inventat o metodă pentru a fi lângă mine, pe care am numit-o “trasul prin SMS”.

Cum vine asta?

Păi la fiecare asalt care urma, era mai întâi disecat tuşă cu tuşă împreună cu domnul Dan Podeanu, prin intermediul mesajelor! La noi sunt bine cunoscute cam toate spadasinele, domnul Podeanu le ştie foarte bine pe fiecare, iar sfaturile pentru a le aborda îmi veneau de fiecare dată prin SMS, deşi eu eram în China şi el în România. Lucrul acesta m-a ajutat foarte mult. Legătura noastră este una foarte specială, noi practic am crescut împreună, dânsul ca antrenor, iar eu ca sportivă. Am făcut împreună o echipă pe cinste.

De la locul 71 la 2 în clasamentul mondial

În 2008, 2009, ca şi în 2013 ai fost declarată cea mai bună spadasină a lumii. Unde te situezi în acest moment?

Momentan, datorită rezultatului bun de la Campionatul Mondial mă clasez pe poziţia a doua. Având în vedere că am revenit de pe locul 71 anul trecut, acum e bine. Pentru mine a fost o provocare care m-a ambiţionat la fiecare etapă. Eu n-am lipsit ani de zile dintre primele 16 locuri, poziţie care te scuteşte de meciuri preliminare, ceea ce înseamnă un avantaj enorm. Inclusiv o zi mai puţin de concurs, ceea de după 30 de ani contează foarte mult. Şi am ajuns în primele 16 după ce am câştigat anul trecut Grand Prix-ul de la Doha. Iar medalia de argint la Mondiale m-a dus pe locul doi în clasamentul mondial. Chiar dacă aş fi învins-o pe Mara Navarria în finală, tot italianca ar fi rămas pe primul loc, fiindcă avea mai multe puncte acumulate.

Tot în 2013 ai declarat că Simona Halep poate ajunge numărul 1 în tenis! Şi iată că s-a întâmplat, deşi n-a fost deloc uşor…

Nu este deloc uşor să ajungi acolo, în niciun domeniu. Dar când vezi sclipirea în ochii copilului – asta cred că am învăţat-o tot de la antrenorii mei -, flacăra aia vie care-l ţine acolo şi care-i dă încredere, şi pe care am văzut-o şi la Simona, ştii că ai în faţă un copil cu viitor. I-am văzut determinarea şi ştiam că o să vină şi momentul ei. Pe care nu poţi să îl planifici, oricât de mult ţi-ai dori; cel mai bun exemplu este al nostru (al echipei de spadă – n.n.), momentul nostru n-a fost la Londra, nu atunci trebuia să se întâmple, s-a întâmplat la Rio. Trebuie doar să ai tăria şi îndrăzneala să crezi în visul tău până la capăt. Eu de exemplu n-am renunţat după Londra fiindcă nu puteam să trăiesc cu imaginea aceea despre mine, îngenuncheată şi înlăcrimată lângă planşă. Nu puteam să cred că după o carieră de atâţia ani aşa ies eu din scenă. Nu avea cum să se întâmple treaba asta!

Brânzica în lumea copiilor!

Hai acum să revenim în actualitate. Am văzut că apare curând o carte semnată de tine şi care se adresează copiilor. Ştiu că ai avut întotdeauna o relaţie specială cu copiii şi multe iniţiative dedicate promovării sportului pentru vârstele fragede. Cum ţi-a venit însă idea să scrii o carte pentru ei?

În primul rând a plecat de la urmăritorii mei pe Facebook. De câte ori povesteam o întâmplare de la un concurs, din cantonament sau din viaţa de zi cu zi, primeam întodeauna un feed-back bun. Şi mulţi mă laudau că scriu foarte frumos şi mă întrebau când o să scriu o carte. Mi s-a părut niţel nepotrivit să-mi scriu biografia cât sunt încă în activitate, iar cum în scrimă n-am ajuns campioană din prima zi, ci a trebuit să muncesc mult, m-am gândit că acesta ar putea fi primul pas. Povestea mea, spusă pe un ton jucăuş şi pe înţelesul copiiilor. Cam de aici s-a conturat, dar şi cu idea că acest rol de campion vine la pachet cu rolul de model. Eu am ajuns ce sunt datorită oamenilor din viaţa mea şi consider că vine o vârstă în care trebuie să devin unul din acei oameni, pentru alţi copii. Care se văd campioni. După mine campioni nu există doar în sport, campion este cel care nu renunţă la visul lui şi munceşte în fiecare zi ca să-l împlinească. Povestea Brânzicii (personajul cărţii – n.n.), practic e tot parcursul meu de când am intrat prima dată în sala de scrimă, plecarea la lotul naţional de la Craiova, cu despărţirea de părinţi şi apoi fiecare etapă, inclusiv Jocurile Olimpice de la Atena, Beijing şi Rio. M-au ajutat foarte mult cei de la Curtea Veche Publishing pentru grafică. Iar Alina Bâltâc (redactorul cărţii – n.n.) m-a ajutat să scriu pe înţelesul copiilor. Deşi mă întâlnesc în fiecare zi şi interacţionez cu copiii, nu sunt mamă, mi-este foarte greu să mă acomodez cu limbajul pentru ei, aşa că am avut un antrenor! Brânzica este un personaj drăguţ, volubil, sper să-i atragă pe copii. Mesajul pe care-l transmite cartea este să crezi în visul tău, să faci sport, cu siguranţă să faci sport, şi să crezi în acel vis mare pe care-l ai, să munceşti în fiecare zi pentru ca să-l împlineşti. Eu aşa am făcut, sunt dovada vie că se poate. Eu sunt un copil plecat din cartierul Rahova, nu neapărat cel mai frumos cartier din Bucureşti şi sunt un copil care a reuşit.

Şi care la 13 ani a ajuns la Craiova, la lotul naţional de junioare…

Da, aşa este. În carte este de altfel un capitol care explică ce a însemnat pentru mine traiul în cămin alături de alţi copii-sportivi care se visau campioni, fiecare etapă este marcată.

Până la urmă, nu toţi ajung la medalia olimpică, dar important este să facă sport!

Absolut. Eu asta vreau să le transmit, din punctul meu de vedere sportul, indiferent dacă ai ajuns sau nu campion, te pregăteşte pentru viaţă. Tot ce înveţi în sport îţi va folosi mai târziu, eu asta încerc să le spun mai întâi părinţilor. În primul rând, pentru copil sportul este o joacă. Aici excludem gimnastica, când la trei ani eşti nevoit să faci roata şi şpagatul, e o altă poveste! Dar în general sportul înseamnă joacă. O joacă care te disciplinează, te responsabilizează, iar ce merge cel mai bine, aici mă gândesc la egoismul părinţilor, e când le spui că dacă îşi duce copilul două ore la sport, când vine acasă este atât de obosit, încât va putea petrece două ore cu soţul! Ce spuneţi de această propunere? “Doamnă, voi încerca!” Aşa am reuşit să conving mămici, iar pentru mine este minunat. Sunt diverse metode… Dar cumva mă bucur să văd că în România acest trend al mişcării, adică tot ce înseamnă mers cu bicicleta, alergări, dusul la bazin, începe să prindă rădăcini. N-a fost doar aşa, o etapă care trece. Mă bucur să văd în parc mama cu rolele, tata cu bicicleta şi copilul cu skate-ul. Este minunat. Copiii ne urmează exemplul. N-o să-i scoatem pe toţi campioni olimpici, dar îi pregătim pentru viaţă. Mie personal, orice mi s-ar întâmpla, nu mă sperie, ştiu că am ieşit din situaţii şi mai complicate pe planşa de scrimă.

Viaţa de familie a doi sportivi de performanţă

În 2015 te-ai căsătorit cu poloistul Pavel Popescu, devenind la rândul tău “Popescu” din “Brânză”! Poţi să ne spui cum s-a schimbat viaţa ta şi dacă unui sportiv îi este mai greu să facă performanţă fiind căsătorit?

Nici nu ştiu ce să spun. La noi aşa a fost întotdeauna. Ne cunoşteam de mult timp până să fiu cerută în casătorie, chiar la Campionatul Mondial, după ce am câştigat medalia de aur împreună cu echipa. Viaţa noastră nu s-a schimbat deloc. Ne înţelegem; înţelegem viaţa celuilalt, ne oferim această libertate şi probabil că trăim mult mai intens momentele de familie, de cuplu. Noi ne permitem să avem “un week-end” în mijlocul săptămânii. Putem să ieşim împreună la prânz, de exemplu, ceea ce o familie format din doi corporatişti nu poate niciodată să facă treaba asta. Ai parte de susţinere şi de înţelegere şi asta e cel mai important. Îţi oferă cadrul pentru a face performanţă. Pe mine sigur mă ajută. Şi pe Pavel probabil că da (râde), dacă Steaua joacă în grupele Champions League la polo pentru a doilea an consecutiv. Cumva, până în momentul în care m-am căsătorit, nu am simţit că fac vreun sacrificiu pentru sport. N-am fost niciodată de acord cu idea cu copiii care-şi sacrifică copilăria, tinereţea etc. Eu nu sunt de acord cu această teorie, sub nicio formă. Am mers la sport fiindcă mi-a plăcut şi am făcut o carieră din asta, cu tot ce înseamnă ea, bune şi cu mai puţin bune. Momentul în care mi-am dat seama că poate îmi este mai greu a fost după ce m-am căsătorit şi am conştientizat că pierd momente din viaţa de familie. Aici, da. Dar în momentul în care ajungi pe podium şi îţi duci planul la bun sfârşit, şi familia ştie că ai fost acolo şi pentru tine, şi pentru ei. Şi cumva vine aşa un burete şi şterge toate acele momente în care probabil ţi-a părut rău că n-ai fost alături de ei.

Un bebe când vine?

A, un bebe nu vine momentan. Pe Mail nu ne-a ieşit (râde), pe Facebook sau la telefon de asemenea… Cred că trebuie totuşi să ne întâlnim mai des! De fapt, nu ne-am gândit, când va fi momentul cu siguranţă că va fi bine primit.

De ce ai semnat cartea cu numele “Ana Maria Brânză”?

Pentru că “Ana Maria Brânză” a fost cea care a câştigat primele medalii în spada românească la feminin şi cumva a rămas în memoria colectivă. Nimeni nu înţelege cine este “Ana Maria Popescu”. Din câte ştiu mai sunt vreo 50-60.000 de Ana Maria Popescu în România! E amuzant că în copilărie mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu numele de “Brânză”, ţin minte că veneam des acasă plângând şi spunându-i mamei că nu mă mai duc la şcoală, şi după ce mi-a luat 30 de ani să mă obişnuiesc cu numele de “Brânză” a apărut acest domn Popescu (râde) care mi-a dat toată logica peste cap. În buletin momentan sunt Popescu, dar în general în public mă prezint drept “Ana Maria Brânză”, fiindcă aşa mă ştie lumea. Pe costumul de competiţie este scris numele din acte, “Popescu”. Să ştiţi că “Ana Maria Brânză” este doar vicecampioană olimpică (Beijing 2008 – n.n.), în vreme ce “Ana Maria Popescu” este campioană olimpică (Rio 2016 – n.n.)!

La nivel înalt diferenţa se face doar la forţa psihică

Descrie cum este acolo, pe planşă, cu masca aceea pe faţă, având un echipament care cântăreşte peste 10 kg şi cu adversarul în faţă, care te presează, încearcă să te împungă, să obţină tuşa?

Ei bine, de câte ori sunt pe planşă, şi mai ales la competiţiile importante, mă simt ca într-o bulă. Nu vezi nici publicul, nici arbitrul, vezi doar adversarul, eşti concentrat, eşti focusat doar pe ţinta pe care vrei să o loveşti. Cel puţin, mie aşa mi se întâmplă: dacă vreau să lovesc la mână, văd fix acei centimetri pe care eu mi-i stabilesc ca ţintă! Nici nu mai văd adversarul per ansamblu, îi văd doar mâna! Şi trebuie să ştiu întotdeauna unde este vârful spadei lui. Să anticipez. Vă spun un lucru: noi am fost cea mai gălăgioasă echipă din circuit, fiecare avea ceva de strigat, de dat un sfat, deşi era clar că cea de pe planşă nu putea înţelege nimic. Dar aşa a funcţionat echipa asta. Am fost tolerate şi avertizate de arbitri, dar am funcţionat. Ei bine, mie mi se întâmpla un lucru ciudat: dintre toate vocile din jur, în toată hărmălaia, eu auzeam o singură voce, de fapt două voci: cea domnului Podeanu, care mai are şi obiceiul de a vorbi cu mâna la gură, şi pe cea a colegei mele de echipă, Simona Pop.

Ca să câştigi o luptă revenind pe final de la 11-13 la 14-13 şi dând tuşa decisivă cu doar două secunde înainte de încheierea timpului regulamentar, îţi trebuie mult sânge rece – iar tu ai făcut-o în semifinala mondială cu americana Hurley! Spune-mi te rog, câtă forţă psihică implică o asemenea performanţă?

Multă forţă psihică şi o doză de nebunie. Tot de asumare este vorba. Ajungând la un anumit nivel, pregătirea sportivilor este aceeaşi. Poate unii beneficiază de alte metode de antrenament, dar e cam aceeaşi. Nu suntem ca în gimnastică, unde mai putem inventa o figură sau un element. În scrimă nu există aşa ceva. Şi de asta contează aşa de mult decizia. Noi ne cunoaştem foarte bine, suntem şi studiate, în circuit practic rareori se întâmplă să vină cineva nou, vreo junioară care să producă surprize. Ei bine, simţi adversarul. Iar eu ştiam că această Hurley are o problemă cu mine pe final de meci. Este aceeaşi pe care am învins-o la Jocurile Olimpice (Rio 2016 – n.n.), în primul meci, în sferturi. Atunci tot ea a închis meciul nostru cu Statele Unite. M-a condus şi atunci cu trei tuşe cu 48 de secunde înainte de final, şi am învins-o. Aşa se desfăşoară fiecare meci al nostru. Mi-a spus direct că mă urăşte (râde), n-o să fim niciodată prietene, sunt convinsă de asta. Cum să vă spun: simţi. Când eşti pe planşă, experienţa pe care am acumulat-o în tot aceşti ani, îmi transmite momentul în care adversarul pică. Ea nu se mai aştepta niciodată ca, în cele 4 secunde să atac. Să duc atacul până la capăt. Dacă mă întrebaţi acum, nici eu nu mă aşteptam! Dar eram într-o semifinală de Campionat Mondial şi nu avem nimic de pierdut. Mă aşteptam să pice mai devreme, dar s-a ţinut foarte bine până atunci. A condus aproape tot meciul, dar în final a cedat, a lăsat garda jos. Pe viitor s-ar putea însă să-mi creeze probleme.

Am aflat că te preocupă psihologia sportului. Ai fi interesată de o carieră în această direcţie?
Încă de când am încheiat liceul am vrut să mă înţeleg pe mine mai bine. De asta am vrut să urmez cursurile Facultăţii de psihologie, doar că la momentul respectiv erau atâtea competiţii, mă antrenam la Craiova, nu aveam cum. Nici nu cred că psihologia se putea face la fără frecvenţă şi de aceea am ales Facultatea de educaţie fizică şi sport, unde era vorba de multă practică, şi unde am învăţat să alerg. Eu făceam sport de performanţă de foarte mulţi ani, eram campioană mondială la juniori, dar abia în facultate am învăţat să alerg! Psihologia mi se pare foarte importantă. La competiţiile majore doar acele detalii fac diferenţa. Atunci când nu mai e vorba doar de pregătire, când e vorba de nervi. De acea stăpânire de fineţe. Mi-aş fi dorit să urmez cursurile acestei facultăţi doar pentru a mă cunoaşte pe mine mai bine, nu neapărat pentru a-i ajuta pe alţii, dar cu siguranţă timpul nu este pierdut!

În sportul românesc există o groapă în care se pierd prea multe talente

Ai realizat ultima mare performanţă a scrimei româneşti, medalie de argint la Campionatul mondial din China. Eşti neliniştită că din urmă nu prea mai vine nimic?
Din urmă vin copii buni. Cel puţin în ultima perioadă am avut în mod constant medalii la campionatele europene şi chiar mondiale. Vorbim în primul rând de Andrei Păştin (campion mondial de cadeţi la sabie – n.n.), care este calificat la Jocurile Olimpice pentru tineret de la Buenos Aires. Cumva problema se poate generaliza la nivelul sportului românesc: avem copii buni, avem juniori buni, iar cu trecerea la seniorat, acolo se pierd. Mi se pare că acolo parcă e o groapă în care se pierd prea multe talente. Asta ar trebui să ne preocupe mai mult pe toţi. Vă spun că drept urmare a rezultatelor bune de la Rio, o mulţime de copii au început să vină la scrimă. Am avut la Campionatele naţionale de scrimă pentru copii peste 700 de copii înscrişi. Ceea ce este un record. Dar ce ne facem că nu o să mai avem în curând seniori?! Cluburile mari nu-şi mai permit să-i susţină, vorbim de Steaua, Dinamo. Nu mai este “ca pe vremea mea”, oricât de ciudat sună treaba asta – pentru titlul de campion naţional eşti remunerat sau angajat -, nu mai funcţionează lucrurile aşa. Federaţiile trăiesc doar din acele bugete (repartizate de MTS – n.n.) şi n-au înţeles ce înseamnă marketingul şi cum poţi să-ţi vinzi produsul, cu medaliile şi sportivii pe care-i ai la dispoziţie. Şi o să vedem asta în perspectiva Jocurilor Olimpice, unde o să ne doară din ce în ce mai rău.

Pe de altă parte, am aflat că şi infrastructura specifică este foarte deficitară, neexistând suficiente săli de scrimă pentru cluburile private.

Nici măcar pentru cele departamentale nu sunt suficiente. Aici chiar şi noi ne confruntăm cu o problemă. Sala din Floreasca, în care am început de curând să ne antrenăm ar trebui să intre în renovare. A şi fost semnat un protocol cu Primăria sectorului 1, pentru renovare în primul rând, fiind o clădire înaintată în vârstă, ca şi de extindere, însă deocamdată nu există bani. Este sigur că fiecare club privat aduce un plusvaloare pentru scrima românescă, prin acei copii pe care-i aduce în sală, copii care mai târziu pot ajunge la loturile naţionale, să performeze pentru România. Tu, ca şi federaţie, nu poţi oferi acest cadru. Este businessul fiecăruia, dar din păcate sunt foarte puţine săli şi în Bucureşti, nu mai vorbim de provincie. Mă refer la cele care pot găzdui o competiţie, inclusiv cu acele planşe metalice, aparate, rolere – e o întreagă logistică în spate. E greu, iar momentan eu nu văd o rezolvare. Pentru închirierea unui spaţiu ajungi la nişte sume pe care tu, ca club organizator, nu ai cum să le acoperi. Asta în condiţiile în care mergem la vecinii noştri, că tot îi dăm exemplu pe cei din Ungaria, care organizează săptămânal competiţii pentru copii, cu sute de copii. Este trist. Bulgaria organizează în fiecare an un campionat european sau unul mondial, indiferent dacă vorbim de cadeţi U17, de juniori. Noi cum să ne mai batem? Noi nu avem unde să antrenăm două loturi. Pe care ni le dorim la Tokio 2020…

Ce vei face totuşi după ce vei încheia cariera de sportiv de mare performanţă? În carte personajul “Brânzica” încearcă să-i instruiască pe copii, să-i introducă în tainele scrimei. Te-ar tenta o carieră de antrenor?

Întotdeauna am spus că nu. Nu m-ar tenta o astfel de carieră. Am eu o glumă, spun că ştiu câţi antrenori am albit eu, n-aş vrea să fiu şi eu unii dintre ei (râde). Eu nu sunt de acord cu idea că fiecare sportiv care a avut ceva rezultate în cariera lui poate deveni un la fel de bun antrenor. Mie cred că-mi lipseşte acel tact. Sunt o perfecţionistă, cer mult de la alţii, dar şi de la mine. Nu cred că sunt potrivită pentru lucrul cu cei mici. Cu siguranţă voi rămâne în sport, pentru că mi se pare important să rămân ataşată de sport, dar probabil voi încerca în administraţie. Cred că este nevoie de oameni, de resursă umană.

În sport, nu toată lumea ştie să facă echipă

Este evident pentru toată lumea că sportul românesc se află la un minim istoric. Aş vrea să-ţi aflu părerea: de ce s-a ajuns aici şi ce ar trebui făcut pentru a reveni acolo unde am fost odată?

S-a ajuns aici din lipsă de comunicare, dacă mă întrebaţi pe mine. Din ambiţii personale şi această lipsă de cooperare. Fiecare a ajuns într-un punct şi fiecare instituţie a murit cu dreptatea în braţe, nu ştiu cum să spun. Fiecare voia să aibă ultimul cuvânt. Iar toate astea se resfrâng asupra sportivilor şi a antrenorilor. De multe ori se uită că fără ei n-ar mai exista nimic, nici funcţii, nici resurse financiare, nici nimic. Trebuie să ne orientăm totuşi către aceşti oameni care muncesc şi transpiră pentru acele medalii. Trebuie să învăţăm să comunicăm şi să facem echipă. Mie asta mi se pare ciudat, pentru că sportul te învaţă să faci echipă! Nu ştiu cum am ajuns în situaţia în care cele câteva instituţii (cu rol în sport – n.n.) nu reuşesc să facă o echipă: MTS, COSR, federaţii, cluburi – pentru mine sunt toţi la fel. Ministerul Educaţiei, desigur. Ne plângem că nu mai avem copii care nu să alerge, dar nu mai ştiu să meargă corect! O avem pe doamna învăţătoare care ţine lecţii de educaţie fizică, dar noi avem nevoie de oameni calificaţi. Cu fiecare cărămidă, pusă una peste alta, nu una lângă alta, ajungem la acel trunchi care la un moment dat se răstoarnă. Aia e performanţa în România. Noi mai suntem orientaţi doar spre rezultat, vrem rezultate acum şi nu ne uităm înapoi. Cred că noi ca naţie suntem foarte buni la sport, suntem talentaţi, avem acea “vână”, cum să-i spun. Dar, pe de altă parte, dacă toată acea energie nu e canalizată, se risipeşte. Şi nu mai ajungi la performanţă, n-ai cum să ajungi la performanţă. Eu cred că ar trebui să facem echipă cu toţii. Să nu ne mai plângem, să nu ne mai victimizăm. Nici de bani, nici de alte lucruri. Pentru mine nu există scuză. Dacă aş sta să mă gândesc, noi nici n-ar fi trebuit vreodată în viaţa asta să urcăm pe planşă în faţa Statelor Unite, în faţa Chinei şi în faţa Rusiei. Dar să le şi mai batem pe toate în aceeaşi zi! Dacă stăteam să ne cramponăm doar de situaţia noastră, nu trebuia să mai participăm la acea competiţie. Scuze găsim, la scuze suntem foarte buni. Dar în sport nu, nu e loc de scuze. Cheia succesului este să ne facem treaba fiecare pe părtica lui.

Dacă ne uităm spre orizontul 2020, ce speranţe putem avea de la scrima românescă la JO de la Tokyo?

Momentan e greu să spunem. Undeva la anul, după prima parte a sezonului încep competiţiile de calificare, care de multe ori sunt mult mai dure decât competiţia olimpică în sine. Te consumă foarte mult. Eu cred că avem şanse să avem câţiva sportivi calificaţi. Nu pot să mă pronunţ acum visavi de echipa de spadă feminin sau cea de sabie masculin, dar sunt şanse. Din punctul meu de vedere, atâta timp cât eşti în joc, ai o şansă. Noi deocamdată încercăm să găsim varianta cea mai bună de echipă. Şi nu-mi place să fac promisiuni!

Am înţeles că eşti între două antrenamente. Cum s-a desfăşurat cel de dimineaţă şi cum va fi cel de după-amiază?

Dimineaţă am avut o “distracţie”, cu ghilimelele de rigoare, pentru că a fost un antrenament de pregătire fizică de două ore. Genunchii încă tremură, pentru că beneficiem de curând de prezenţa unui antrenor specialist în pregătire fizică. Până acum antrenorul de scrimă era şi mamă şi tată, şi masor şi psiholog, cunoaşteţi modelul pur românesc. Pe noi ne ajută foarte mult noul antrenor. Iar acum mă aşteaptă câteva asalturi, vreo două ore şi jumătate, am intrat direct în pâine cum se spune după mica vacanţă.

Patru ore şi jumătate zilnic; şi în fiecare zi?

Da, cam aşa. Mai puţin miercurea după masă, atunci este răsfăţul de care avem parte, e pauză. Şi sâmbăta facem doar dimineaţă. Dar în momentul în care intrăm în cantonament atunci nu mai contează dacă e week-end sau zi normală de lucru. Atunci e cât încape. Până te simţi suficient de obosit încât să-i transmiţi antrenorului că nu mai poţi, că ai nevoie de o pauză. Dar eu, după 30 de ani, trebuie să am mai multă grijă de recuperare, de refacere, decât partea de antrenament.
Mulţumesc mult, Ana Maria. A fost o discuţie foarte interesantă.

Subtitlurile aparţin redacţiei

Abonamente la revista noastră se pot face AICI. De asemenea, ne puteți contacta la numărul de telefon 021.224.05.04 sau pe e-mail: apsmedia.romania@gmail.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *