Interviu cu dl. Cozmin Guşă, preşedintele FR Judo: ”Trebuie înțeles că judo este un sport al rigorii, și al respectului, și al onoarei”

coperta-mareDumitru Graur: Domnule Cozmin Guşă, care este semnificaţia celui de-al doilea prenume al dvs., Horea?!

Cozmin Guşă: (zâmbeşte) E o alegere a mamei mele. Naşii de botez mi-au dat doar numele de Cozmin, mama în schimb a preferat să să mă numesc şi Horea, dintr-un motiv simplu, legat de tatăl ei, ţăran vânjos, puternic, care avea şi darul cântatului, şi în tradiţia ardelenească „Horea” e cel care „horeşte”; dar şi de tata, care la origine nu era ardelean, el este din Vlad Ţepeş, comuna Comana, lângă Bucureşti, dar din tinereţe a plecat la Timişoara şi cea mai mare parte din viaţa a petrecut-o la Câmpia Turzii, acolo unde m-am născut eu. Şi el era un cântăreţ de renume local, evident în timpul liber, şi aşa mi-a zis mama mie, un prenume care mi s-a potrivit! Nu pot să spun că sunt la fel de talentat ca taică-miu, dar în momentul în care mai beau un spriţ cu prietenii fie cântăm muzică populară, dacă suntem în Ardeal, fie cântăm romanţe şi sunt unul dintre solişti. Dau tonul. De obicei în grupul de prieteni mai sunt profesionişti, gen Aurel Tămaş sau Dinu Iancu Sălăjanu şi ne place să-i acompaniem. Deci, Horea, de la „a hori” (a cânta o horă, din gură sau la fluier, conf. DEX – n.n.)…

În tradiţia ardelenească prenumele este de asemenea cunoscut prin apartenenţa la grupul de martiri Horea, Cloşca şi Crişan…

Dar şi acel Horea era vestit tot pentru ştiinţa lui de a hori.

Sportul m-a pasionat de copil

Ce v-a atras la Federaţia de Judo? Aţi practicat acest sport?

Doar ca amator, din când în când, dar am asistat la foarte multe concursuri în calitate de părinte-susţinător. Fiind şi unul dintre susţinătorii federaţiei (material – n.n.) în ultimii opt-nouă ani, mergeam cu fiul meu în stagii de pregătire sau în apropierea unui concurs şi mai intram pe tatami. Fie cu câte un preşedinte de federaţie, cum a fost Doru Sapta, care a fost un mare judokan, fie cu câte un sportiv, fie chiar cu fii-miu. Sau cu câte un antrenor. Fiindcă eram foarte curios să văd cum e în chimonou şi să văd cum rezist la atacurile unor profesionişti. Eu în copilărie am trăit mult timp la ţară, în statul natal al mamei, Ciugud, lângă Alba Iulia şi acolo trebuia să-ţi dovedeşti bărbăţia prin trântă. Şi eram bun la trântă, nu mă bătea nimeni din sat la categoria mea de vârstă – dar sigur, asta nu m-a ajutat să rezist decât 20-30 de secunde în contactul cu un judokan profesionist.

Ce vârstă are băiatul dvs. şi care e numele lui?

Andrei Cozmin se numeşte, a preluat unul dintre prenumele mele, şi împlineşte chiar în această lună 20 de ani. Este judokan profesionist, e în lotul olimpic de tineret al României deja de doi ani, dar acum se antrenează în Olanda cu lotul naţional al Olandei, acolo face şi şcoală, la Universitatea din Rotterdam. Se antrenează chiar la clubul celebrului De Corte, care a fost antrenorul lui Mark Huizinga, campion olimpic, socotit cel mai mare judoka al olandezilor. Vorbim de o ţară cu un judo foarte puternic, având o bază de selecţie de peste 100.000 de judokani! Băiatul meu e acolo, se pregăteşte pentru Campionatul European de juniori şi trebuia să debuteze la seniori în concursul organizat chiar la Bucureşti (Open Bucureşti, vezi pag. 20-22 – n.n.), însă nu a primit avizul medicului. Vine după o perioadă în care a fost accidentat şi operat la umăr, cu o pauză de mai bine de şase luni. Obiectivul lui Andrei este calificarea la JO Tokio 2020, începe din acest an urcuşul pentru ca să se califice, ceea ce nu va fi deloc uşor. Regulile sunt destul de stricte, prevăd că trebuie să fii între primii 40-50 de sportivi din lume în ranking ca să poţi să te califici, dar doar un sportiv pe ţară.

Pe mine sportul m-a pasionat de copil

glob-pamantescSunteţi la bază fizician şi aţi devenit om politic. În ce măsură preocupările dvs. v-au permis să urmăriţi ce se petrece în sport?

Pe mine sportul m-a pasionat de copil. Fiind un oraş industrial, aveam echipe foarte puternice la fotbal, în divizia B, „Industria Sârmei” Câmpia Turzii, „Sticla Arieşul” Turda şi eu mă duceam cu bicicleta între stadioanele dintr-un oraş sau altul, fiindcă stăteam la marginea oraşului. Aveam echipă de box puternică în oraş, tata a fost boxer amator şi arbitru de box, eu fugeam ca să merg la box, câteva luni până a aflat mama şi m-a spus lui tata; era s-o încasez. Mi-a spus că boxul nu e pentru mine, eu s-o ţin mai mult cu şcoala… Aveam de asemenea echipă puternică de volei în oraş şi campioana naţională la popice, deci era un oraş industrial mic, dar cu mult sport. Şi nu cred că mi-a scăpat vreun sport în a-l urmări de când eram copil până astăzi; ştiu tot, am mulţi prieteni campioni, le-am căutat prietenia, şi printre sportivi şi printre marii comentatori, între care vă aflaţi (!). Am militat pentru sport când am ajuns în presă, am reînfiinţat în ziar de sport, pe care l-am cumpărat de la elveţieni (Gazeta Sporturilor, preluată de Grupul Intact prin achiziţionare de la Ringier – n.n.), pentru că am vrut să rămână un brand românesc. Acum nu ştiu dacă mai pot să vorbesc despre un ziar de sport acolo, fiindcă nu are decât fotbal. Iar eu am o problemă cu asta, fiind un iubitor de sport în general. Îmi place şi fotbalul, dar nu mai merg pe stadioane în România, pentru că nu mă simt bine în atmosfera creată acolo, dar am militat tot timpul pentru mediatizarea sporturilor. Sper să reuşesc acum, şi din postura de om implicat direct, şi nu numai la judo mă gândesc, să încercăm să dăm toate sporturile pe agendă. Pe agenda administraţiei, am văzut deja noua ordonanţă pentru sport – foarte bună, poate perfectibilă, dar e în regulă că s-a întâmplat, dar ea trebuie să fie urmată de o ordonanţă pe sponsorizare, unde mediul privat să fie activat. Există deja un grup de lucru între Asociaţia Română a Băncilor şi Camera de Comerţ şi Industrie a României, care vor livra un proiect către guvern, am militat şi eu pentru asta, dar acum e treaba celor din business să spună cum ar putea să fie ajutaţi. Pe scurt, iubesc sporturile, le şi practic şi vreau să mă implic cât mai mult.

Cum anume le practicaţi? Ce faceţi, alergaţi?

De alergat, alerg în fiecare zi. Între o oră şi o oră jumătate; nu există zi, oriunde aş fi în lume, să nu alerg! Şi nu pe bandă, vizitez oraşele pe unde mă duc; îmi iau haine groase dacă e frig afară, dacă plouă îmi iau „fâş-ul”, mă uit de cu seară cam care ar fi traseul cel mai interesant de 10-12 km pe care să-l fac şi aşa mai văd oraşele. Pentru că în timpul zilei, fiind la întâlniri, nu am timp pentru asta. Dar dimineaţa îmi fac norma, văd câte ceva şi din oraşele respective, de obicei pe la 7-8, fiindcă întâlnirile încep pe la 10-11, şi atunci pot să-mi permit să fac o alergare înainte. Joc tenis din când în când, dar sportul pe care-l practic cel mai bine e schiul, pe care-l fac din copilărie şi am reuşit ca pe ambii mei copii să-i fac să schieze la fel de bine, aproape ca nişte profesionişti. Apoi tenis de masă; şi handbal, fiindcă am jucat în echipa oraşului pe la 14-15 ani pe postul de inter stânga. Mă uitam la televizor la Vasile Stângă şi nu înţelegeam cu poate să plutească, eu nu am reuşit niciodată…

Măiestria sportivă nu se cumpără, se dobândeşte!

Cum aţi caracteriza astăzi sportul românesc, în integralitatea sa?

(reflectează) Ambiţie şi disperare! Astea pot să fie două sintagme care, chiar dacă s-ar bate cap în cap aparent, pot caracteriza starea aceasta de fierbere ineficientă deocamdată, dacă vorbim despre performanţă. Ambiţia multora, mai ales a celor din garda veche, de a reuşi să menţină la un anumit standard, cel cu care sportul românesc a fost învăţat, pe de o parte şi disperarea celor care deja înţeleg că acest lucru a devenit cvasi-imposibil astăzi, din cauza faptului că a fost mult prea mult timp neglijat. Deci, când laşi o casă în paragină şi curtea adiacentă asemenea, foarte greu o mai readuci la standardul iniţial şi e nevoie de investiţii mari ca s-o renovezi complet şi să arate din nou ca înainte. Cam aşa e şi sportul românesc, fără un hei-rup pozitiv, în care să se agreneze toţi şi fără implicarea deopotrivă atât a statului, cât şi a mediului privat – destul de sărac astăzi, apropo de capitalul naţional –, nu vom reuşi. Deci, ambiţia asta, care se loveşte cap în cap cu disperarea, trebuie să fie înlocuită de un program clar şi simplu, cu mulţi bani înăuntru, şi cu alegerea profesioniştilor potriviţi să implementeze. Care, aceşti profesionişti, nu trebuie neapărat să facă parte din nou generaţie. Asta nu a înţeles lumea, foarte puţini din noua generaţie reuşesc să ajungă repede la taine. Pentru că nu degeaba există termenul de „măiestria sportivă”. Măiestria în sport, fie că îl practici, fie că eşti antrenor, eşti comentator, la ea poţi să ajungi în baza experienţei. Şi înveţi de la alţi maeştri mereu. La noi nu prea s-a mai predat ştafeta şi ceea ce-i rău la tineri, nu prea mai preferă să înveţe de la cei care au experienţă. Ori măiestria sportivă nu se cumpără; se dobândeşte, în trepte, de la cei care au avut-o şi care pot s-o lase mai departe.

Foarte frumos spus!

Eu am petrecut mult timp în handbal, am stat alături de Cristian Gaţu ani de zile. Sigur, unde mă pricepeam eu: să aduc sponsori, să facem fel de fel de lucruri, să reziste echipele naţionale, apoi proiectele lui ambiţioase, Centrele de tineret de la Sighişoara şi Rm. Vâlcea, care acum dau roade. Din fericire, avem şi astăzi un preşedinte foarte ambiţios (la FR Handbal – n.n.) în persoana lui Dedu şi cred că la nivel de marketing, de performanţe chiar, federaţia lui mişcă! E probabil undeva în top 3, dacă nu cumva prima, din ce văd eu. Am fost alături de rugby multă vreme – şi rugbyul mişcă, nu avem din păcate o bază de rugbyşti suficient de mare, dar din ce avem scoatem performanţe uluitoare. Eu am vizitat Noua Zeelandă însoţind echipa naţională, ţară care acum poate fi socotită patria rugbyului, fiindcă a reuşit să transforme jocul prin introducerea jucătorilor Maori, a „maorizat” ca să zicem aşa jocul, l-au făcut mult mai spectaculos, iar europenii fac tot mai greu faţă. Rugbyul are în fapt o poveste foarte complexă, foarte greu îi pătrunzi tainele, eu încerc de zece ani. Aşadar, şi federaţia de rugby se poate mândri cu rezultate, altele cam nu prea.

Avantajul Clujului e că lui Emil Boc îi place sportul

Unde locuiţi, de regulă, când nu sunteţi în Bucureşti?

Stau la Cornu (jud. Prahova – n.n.)! Avem locuinţă în Bucureşti, dar am renunţat la ea, am locuit aproape trei ani la Oradea – la Băile Felix, era foarte frumos acolo – şi am făcut-o din două motive: unul, băiatul nostru, care era în liceu, devenise deja component al lotului naţional şi se pregătea cu „Liberty” la Oradea şi doi, fata noastră, care s-a născut în Bucureşti, a fost ambiţia mea s-o „ardelenizăm”! Eu am făcut naveta cu avionul timp de trei ani la Bucureşti, două-trei zile, după care mă retrăgeam la Oradea. Când fiul meu a terminat liceul şi s-a dus în Olanda să studieze, atunci am plecat şi noi din Oradea şi ne-am mutat la Cornu, unde avem o casă de vacanţă. Ne-a plăcut să ne mutăm la ţară, e tare frumos acolo, dar şi pentru ca să o protejez puţin pe fiică-mea de atmosfera Bucureştiului. Ea termină acum clasa a VIII-a şi cred că e bine să fie cu mintea doar la şcoală. Vă asigur că la Cornu e mai bine, decât să fie la un liceu de fiţe din Bucureşti.

Ştiu că v-aţi născut la Câmpia Turzii şi aţi devenit clujean prin adopţie, în timpul facultăţii. Vă cer astfel părerea în legătură cu atenţia deosebită acordată sportului la Cluj-Napoca, oraş pe care azi l-am putea considera adevărata capitală a sportului românesc, dovadă multitudinea de evenimente sportive pe care le-a găzduit oraşul de pe Someş.

Sunt absolut de acord cu dvs. Clujul a înregistrat de fapt un reviriment. Oraşul era foarte important şi în anii ’90 în sport, dacă ne amintim marile performanţe din baschet, volei, chiar rugby. Nu mai amintesc de agitaţia din fotbal, nu era mari performanţe, trecuse vremea lui Tim Câmpeanu de ceva vreme, dar agitaţie era. Aici sunt mai mulţi factori care au contribuit, n-am de ce să nu recunosc meritele lui Boc, sub mandatul căruia s-a realizat şi stadionul foarte frumos de acolo, cu o investiţie, cum să zicem, de multe ori mai mică decât cel din Bucureşti (Arena Naţională – n.n.), iar noua Sală Polivalentă este ceva cu totul deosebit. Şi uite, în acest fel s-a reuşit câştigarea titlului neoficial de „campion al organizării de competiţii sportive” de partea Clujului. Avantajul lui Boc este că el se şi pricepe la sport, îl practică şi vrea să facă. Echipa de fotbal a Universităţii, susţinută de Primărie, s-a dus în liga a V-a, dar e mai bine aşa, e mai sănătos. Boc e un fotbalist amator, se bagă, şi aleargă din când în când, îi place sportul. Foarte important de asemenea, şi aeroportul Transilvania s-a dezvoltat pe măsură şi azi avem un trafic aerian internaţional care face posibil ca orice lot să ajungă acolo de pe orice aeroport din Europa, şi nu numai, cu zbor direct la Cluj. Este şi motivul pentru care am mutat ambele loturi de judo la Cluj, şi lotul olimpic de fete, şi cel olimpic masculin – care după ce a fost desfiinţat în urmă cu un an jumătate printr-o decizie nefericită a unor amici ai mei, am fost supărat pe ei atunci, am reînfiinţat lotul şi el funcţionează din luna mai la Cluj, tocmai pentru că există această infrastructură. Avem şi un hotel al judoului românesc acolo, foarte aproape de sală, avem şi sala de antrenament – aşa că pot spune că a devenit şi capitala judoului românesc, Clujul. Mai departe însă, vrem s-o punem în concurenţă cu alte centre regionale pe care le vom crea.

Cine conduce acest lot olimpic?

Antrenorul coordonator şi vicepreşedintele sportiv al federaţiei este domnul Bercean, dar există un colectiv care se ocupă de lotul olimpic feminin, iar la lotul masculin începem drumul către Tokyo cu antrenor principal Adrian Croitoru, fostul nostru mare campion, care va fi „dublat” începând din luna septembrie – sper, e aproape cert! – de un mare Maestru japonez, Kohei Oishi este numele său, cu care vom semna contractul în această vară. L-am invitat la Open-ul de la Bucureşti şi, o spun în premieră, cred că l-am convins să stea alături de lotul nostru până la marea confruntare de la Tokyo. El este în continuare şi antrenorul echipei campioane din Nagoya, în campionbatul universitar japonez, care este mult mai tare decât orice campionat naţional de judo din lume!

În judo sunt spectator profesionist

familiaCe se află în programul dvs. de candidatură la şefia federaţiei, care i-a convins pe membrii afiliaţi să vă voteze cu aproape 90% din opţiunile de vot?

Eu m-aş bucura să-i fi convins ce-am scris în acel program, centrat pe managementul şi marketingul sportiv. Eu mă văd cel mult un spectator profesionist de judo, am învăţat mult din ce am văzut, dar unii mă consideră cel mai bun în a aprecia penalizările din timpul luptelor. De regulă nu pierd niciun concurs internaţional; dacă nu mă uit pe televizor sau pe Internet, sunt chiar acolo, şi asta de mult, nu de când sunt preşedintele federaţiei. Plus că la câte competiţii a fost fii-miu, de la cinci ani de când practică judo, nu am lipsit niciodată, la nicio categorie de vârstă. Aşa zic, cu indulgenţă că sunt doar un spectator profesionist, partea sportivă o las celor care se pricep. Singur, între noi discutăm tot felul de lucruri, dar treaba mea este să asigur un cadru constructiv, performant, finanţat, în care să-şi desfăşoare activitatea, şi cu mai multă rigoare decât până acum, fiindcă judo este şi un sport al rigorii, şi al respectului, şi al onoarei. Trebuie înţelese acest lucruri. Toate acestea trebuie să vină însă pe rând, pentru că la fel ca alte sporturi din România, judo a avut şi el parte de scandaluri interne, ambiţii care nu aveau legătură cu judoul, ci cu „realizări” personale ale unora, şi nu mai merge aşa. Acum o luăm de jos, cu o bază destul de redusă de sportivi, undeva puţin peste trei mii, ceea ce face ca performanţele pe care noi totuşi le facem să fie aproape incredibile în lumea judoului internaţional. Fiindcă aceste medalii, clasări pe locuri 5-7, ele nu sunt deloc concordante cu dezvoltarea sportului la noi. Ne batem cu Brazilia, de exemplu, unde sunt peste 1 milion de judokani legitimaţi, sau cu Franţa, unde sunt 600.000; Italia, de asemenea, cu multe sute de mii. Populaţia profesionistă, să zic aşa, a judoului în lume este undeva la 25 de milioane de sportivi legitimaţi, iar procentual, noi cu doar trei mii, de la copii până la seniori, suntem puţini. Şi asta nu putem îmbunătăţi decât în timp şi prin principiile vechi, cunoscute. Adică, să nu-i uităm pe copiii de la ţară! Din această vară o să dăm drumul la un program, în parteneriat cu Asociaţia comunelor din România, unde reinventăm „judoul la ţară”. În toate sălile sportive din comune, care astăzi după cum ştim sunt uşor părăsite, o să încercăm. Sigur, nu în toate sălile, la început poate o să fie 40-50 de săli din tot atâtea comune, vom face nişte nuclee. Noi punem la dispoziţie tatamiurile şi kimonourile, primăria vine cu sala respectivă şi cu disponibilitatea de a găzdui pentru copiii din comună antrenamentele, iar antrenorii o să fie itineranţi, probabil un antrenor la două comune. Trag de asemenea nădejde la foştii sportivi, care se pot califica foarte uşor ca antrenori, începând de jos, vor avea o remuneraţie suficientă pentru ca să trăiască decent şi o meserie în faţă, în care pot să se afirme. Vom vedea cu Asociaţia comunelor cum îi vom plăti pe aceşti antrenori, fiindcă lucrul acesta nu este numai o modalitate de a produce campioni, este şi o modalitate de a-i educa pe cei de la ţară, fiindcă judoul te învaţă multe lucruri pentru viaţa. De la a te spăla, până la autodisciplină şi până la respect reciproc şi non-violenţă. În mod normal în câţiva ani acest program va dubla sau tripla baza de sportivi pe care-i vom putea selecţiona în loturile naţionale.

Ce alte obiective v-aţi mai propus?

I-am făcut pe colegii mei să înţeleagă că degeaba au performanţe, dacă ele nu sunt împachetate şi vândute publicului. Şi pe colegii mei mai tineri judokani, cu care mă mai întâlnesc şi vorbesc, le explic că nu e totuna să obţii o medalie, dacă nu ştii să vorbeşti despre această medalie, şi despre ce a stat în spatele acestei medalii. Atunci abia judoul va deveni mult mai interesant pentru zona de sponsorizare. Sponsorii îşi caută sporturi ca judo. Pentru că judo e un sport bazat pe corectitudine şi pe încredere, ori astea sunt valori pe care le caută şi un sponsor atunci când îşi asociază imaginea. Sigur, nu ne putem bate cu fotbalul aici, care domină masele, dar cred că o anume categorie va dori să se apropie de judo. Şi marketingul nostru de aici începe, arătând sponsorilor că merită să-şi asocieze imaginea cu ceva curat şi frumos. Fiindcă noi am fost obişnuiţi să mergem şi să-i cerem sponsorului şi să întindem mâna: dă-mi bani! Nu, nu-i bine. Fiindcă îţi dă bani o dată, îţi dă poate de două ori, dar dacă nu-i dai nimic în schimb îţi spune la un moment dat că nu o mai face de milă. Şi e firesc să fie aşa. Dar în momentul în care el simte că imaginea sa are de câştigat în urma acestei asocieri, el va veni. Un alt plan pe care îl am este să reînfiinţez Campionatul naţional de judo. Acum nu mai avem decât finala CN, nu mai există etape, play-off, doar nişte concursuri regionale şi nu e suficient. Noi trebuie să găsim o perioadă din an care e mai săracă în competiţii internaţionale, cum de obicei este toamna şi începutul anului, ca să putem ocupa acest spaţiu din calendar cu un fel de play-off, la început cu 5-6 echipe, feminin şi masculin, care, într-un sistem itinerant, să meargă în diverse oraşe din România şi pe durata unui week-end să se bată fiecare cu fiecare şi la sfârşit să acordăm titlul de campion. Bineînţeles că şi aici este nevoie de un sponsor interesat, astfel încât o echipă campioană a României să poată fi bine remunerată. Eu am reintrodus remuneraţia la Cluj, la ultimul Campionat naţional individual de seniori, nu-i mare dar nici mică, porneşte de la 2500 de Ron pentru locul I şi scade progresiv până la medaliile de bronz, dar având în vedere că sunt şapte categorii la feminin şi tot şapte la masculin, deci 14, ori tot atâtea premii, se strânge o sumă consistentă, vreo 25-30.000 de euro, cu taxele incluse. Şi tot la fel, echipa câştigătoare a campionatului trebuie să fie beneficiara unui premiu consistent, pentru care să se bată şi care să-i dea posibilitatea să facă apoi investiţii. Trebuie aşadar să găsim un sponsor cu dare de mână.

O fundaţie în sprijinul judoului românesc

revisteCum speraţi să funcţioneze Fundaţia „Judo for Romania”, recent înfiinţată?

Eu am împărţit cam aşa treburile, în mintea mea: la federaţie, prin finanţările care există de la stat (prin MTS – n.n.) sau cele private, noi trebuie să avem grijă de toată masa judokanilor, să finanţăm competiţiile importante pentru toţi, programele care se pun în aplicare pe baza programului de pregătire prezentat de antrenori; la asta lucrăm cu toţii. La fundaţie, care deocamdată nu înglobează decât persoane-oameni de afaceri pasionaţi de judo, aşa-numiţii ambasadori „Judo for Romania”, avem alte planuri. Şi aici îi avem de la primarul Clujului, Emil Boc la moderatorul de televiziune Rareş Bogdan, preşedintele Asociaţiei băncilor, Sergiu Oprescu, fost judokan, sau preşedintele Camerei de comerţ, Mihai Daraban, fost rugbyst, care a venit însă alături de noi; apoi preşedinta Fundaţiei Lauder, care va deschide secţie de judo şi primarul sectorului 1, Dan Tudorache, care înfiinţează un liceu naţional de judo pe teritoriul acestui sector. Vor mai veni şi alţii.

Care sunt calităţile care recomandă o personalitate a vieţii publice din România pentru ca ea să devină „ambasador” al acestei fundaţii?

Cu toţii, cei amintiţi mai înainte, s-au oferit încă de la început să facă lucruri pentru judo, apreciind valorile judoului şi văzând că lucrurile se mişcă. Sunt oameni pasionaţi de sport şi vor să facă lucruri pentru sport. Şi sigur că o să extindem baza asta de „ambasadori”, ca să fie oameni cu un discurs public constructiv şi care să reprezinte judoul. Sper să vorbească despre judo în diferitele apariţii publice pe care le au şi vor prezenta proiecte pentru judo în mediul din care fac parte. Fundaţia „Judo for Romania” se va ocupa de finanţarea proiectelor speciale pentru performanţă. Pentru anumiţi judokani sau pentru anumite grupuri de sportivi. Nu o să avem bani ca să plătim antrenorul japonez de la federaţie, dar fundaţia va putea face acest lucru. Vreau de asemenea să introduc un sistem de meciuri „bilaterale”, cum erau amicalele interţări pe vremuri, astfel încât echipa naţională a României să întâlnească echipa naţională a altui stat, meciuri cu public, anunţate din timp şi cu premii. Or nu vom putea avea bani de la federaţie nici pentru ele, aici mă bazez din nou pe ajutorul fundaţiei. Spun „bilaterale”, fiindcă se vor desfăşura tur-retur, suim lotul în avion, mergem în Bulgaria, în Ungaria sau Israel, stăm două zile acolo, ne batem şi peste 4-5 luni, când ne permite calendarul, vin ei la noi. Planul meu este ca să prezentăm la fiecare categorie câte opt sportivi, astfel încât meciurile să înceapă, în funcţie de tragerea la sorţi, din optimi. Pentru fiecare categorie. Vrem să facem o competiţie foarte antrenantă pentru public. Este ca o valoare adăugată din partea fundaţiei, care nu perturbă în niciun fel programul loturilor, dar aduce în plus întreceri de calibru, care duc la progresul judoului.

În calitate de co-proprietar al postului de televiziune Realitatea, credeţi că vom putea vedea în viitorul apropiat şi unele competiţii de judo pe acest post?

Deocamdată s-a putut vedea doar competiţia de judo de la Bucureşti. Îmi doresc să momesc televiziunile generaliste sau pe cele sportive, ca să vadă că şi de la un asemenea eveniment pot să-şi extragă audienţă, să obişnuiască telespectatorii cu genul acesta de competiţii. Nu va fi uşor, dar la Realitatea există un public deja interesat care a văzut că nu am difuzat numai judo; de câte ori există un subiect în dezbatere din sport sau pe performanţă am fost pe cât posibili prezenţi, vorbim acolo şi de tenis, şi de handbal, şi de sport în general. Acum pregătim o emisiune săptămânală mai solidă, de „politica sportului”, în care să discutăm nu neapărat de tacticile de joc, ci de ceea ce ar trebui să facem ca să avem campioni, cu oameni din jurul fenomenului sportiv. Sigur, în primul rând oameni de specialitate, cei care se pricep, dar să vină şi cei interesaţi din mediul politic sau din cel de business, care să-şi spună părerea de cum şi-ar dori să meargă lucrurile. Sportul românesc, atâta cât mai este, el a rămas foarte mult din entuziasmul unor primari. Primarii nu fac numai lucruri rele, fac şi lucruri bune. Şi din entuziasmul acestor primari din comune, din oraşe mici, mai sunt echipe. Acum, fiindcă au căpătat şi legalitatea de a susţine sportul cu 5 la sută din buget, asta înseamnă bani mulţi în oraşele mari. Mai trebuie discutat la oraşele mici, acolo bugetul nefiind atât de mare, poate că ar trebui să fie extins acest 5 la sută, printr-un amendament prin care li se va permite să cheltuiască mai mult. Au înţeles foarte mulţi primari valoarea educativă a sportului, şi să ştiţi că nu vorbim despre oameni care întreţin echipe de fotbal, nu. Vorbim despre oameni care întreţin echipe de handbal, echipe de rugby, de volei, de polo, sporturi individuale, oameni care înţeleg că pentru locuitorii oraşului care-şi văd copiii, vecinii, prietenii performând este un lucru foarte bun.Primari care se ocupă de timpul liber, nemaiorganizând concerte electorale, ci încercând să investească în sport, ca în sălile de sport pe care le au, în facilităţile pe care le-au creat, locuitorii – cu o incidenţă săptămânală sau lunară, cum ar fi – să fie tentaţi să vină. Sunt foarte multe săli pline, sute de oameni în ţară. Eu am vorbit mult cu primarii, ştiu ce se întâmplă.

Vizer este astăzi unul dintre cei mai influenţi oameni din sportul mondial

În ce relaţii vă aflaţi cu domnul Marius Vizer, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Judo, cu sediul la Budapesta?

(râde, plăcut surprins de întrebare) N-am aşa, un cuvânt potrivit, pentru ca să descriu relaţia mea cu Marius. Ea ţine şi de judo, dar nu numai de asta, suntem prieteni foarte vechi. I-am urmărit cariera, şi el pe-a mea, ne întâlnim foarte des, eu apreciez mult ceea ce face el. Avem foarte mulţi prieteni comuni, chiar dacă nu suntem din aceeaşi generaţie. Cred că ne apropiem de 20 de ani de când suntem prieteni. Am mare încredere în ce poate face el în sportul mondial, în continuare. A avut o încercare, care a fost un mare succes la început (Jocurile Mondiale Multisport – n.n.), dar din pricina lucrurilor subterane, urâte din sportul mondial a trebuit să facă o jumătate de pas înapoi. După părerea mea, viitorul va fi foarte interesant în sportul mondial, iar Marius este unul dintre cei mai influenţi oameni astăzi în sportul mondial. Atât datorită judoului, pe care l-a revoluţionat din punct de vedere marketing-finanţare-performanţă, cât şi a abilităţii sale personale de a pune oameni împreună şi a găsi cauze comune. Eu cunosc câţiva oameni importanţi din sportul mondial, chiar destui, dar în topul meu personal el este numărul 1 astăzi ştiind ce poate să facă, ce stă în telefonul lui, l-am şi urmărit la lucru de multe ori de când ne cunoaştem, am văzut felul în care îşi pregăteşte mizele, meticulozitatea, precizia, dârzenia care-l caracterizează; să vedem ce va face!

Excelent spus: ce stă în telefonul lui!!

Da, da (râde). Asta ne recomandă într-o mare măsură! El are această abilitate şi dorinţă, fără să se mediatizeze prin ceea ce spune, să împărtăşească din experienţa lui unor oameni pe care-i consideră pasionaţi de sport. Tocmai pentru ca la rândul lor şi ei să beneficieze de informaţiile lui, să-şi dea seama de cum stau lucrurile.

Există speranţe pentru judo în 2020

daniel-nateaAveţi intenţia de a solicita organizarea în anii care vin a unei competiţii internaţionale de anvergură în România?

Da, am această intenţie. Vreau să depun candidatura în luna care urmează pentru Campionatele Europene de judo-seniori şi să vedem dacă reuşesc pentru 2019 sau 2020, dar oricum, sunt încăpăţânat să le obţin. Pentru asta a trebuit să fac curăţenie, tocmai am plătit datoriile restante de mulţi ani la Federaţia Europeană de Judo; felul în care organizez competiţiile internaţionale contează şi el, şi desigur PR-ul meu, care trebuie să fie convingător că o astfel de competiţie poate să fie organizată în România la cel mai înalt nivel. Deocamdată, ca oraş din ţară, numai Clujul poate concura şi sunt convins că va deveni partenerul meu pentru acel eveniment. Deocamdată, n-am spus multora, nici colegii mei nu ştiu toţi, începem demersurile pentru a organiza CE pentru seniori, o competiţie prin care România va fi pusă pe harta judoului mondial cu puţin înaintea JO de la Tokio. După mine va fi o competiţie chiar mai mare decât Campionatele Europene de gimnastică – care au fost un succes, îi felicit mai ales apropo de participarea internaţională, din păcate sportivii care au reuşit să ia medalii pentru România rămân excepţii. Deci, ăsta va fi un început şi sperăm să-l continuăm. Pentru 2018, CE de judo au fost date Israelului.

Credeţi că pentru avem speranţe şi de la judo în perspectiva JO de la Tokyo, în 2020?

Avem speranţe. Ambiţia mea, planul, obiectivul dacă vreţi, este de două medalii, ceea ce ar fi extraordinar, dar trebuie să ţinem seama că nu vom putea ajunge acolo din baza de selecţie mică pe care o avem, decât cu un program foarte bine pus la punct de antrenori, unul care să-i potenţeze pe cei cu şanse. Noi avem câţiva sportivi care au confirmat şi sunt pe tatami în continuare, având şanse mari de medalii. La feminin, la 52 de kg, avem două fete aflate în competiţie, Andreea Chiţu şi Larisa Florian, generaţii diferite; la 48 kg o avem pe Monica Ungureanu, care este cea mai aureoloată judoka a anului 2017, are deja patru medalii în competiţii importante; vine din urmă campioana europeană şi vicecampioana mondială de juniori Ştefania Dobre la 63 kg, o fată de 21 de ani care poate avea un parcurs interesant în anii care urmează; la 57 kg marea performanţă ar fi ca şi Corina Căprioriu, după ce se mărită luna aceasta, să revină şi să-şi reintre în formă pentru Tokio, în spatele ei e şi Loredana Ohâi, care şi ea a fost accidentată şi va reveni sperăm acolo unde s-a aflat, într-un rating de primele 20 la categorie, ceea este perfect fezabil pentru medalie. La băieţi îl avem pe Daniel Natea, care s-a recuperat după o indisponibilitate fizică, dovadă succesul din Open-ul de la Bucureşti, şi să nu uităm că o perioadă el a fost numărul 2-3 în ratingul mondial la plus 100, ceea ce este foarte important, iar acum este sigur în primii zece şi să sperăm că şi la categoria 73 kg, unde avem un nucleu de 3-4 sportivi buni, veniţi de la juniori, cu medalii acolo, vom putea face ceva.

Prin federaţii sunt prea mulţi atârnători neprofesionişti

Vă pun ultima întrebare: dacă ar fi după dvs., care este măsura pe care aţi lua-o cu prioritate pentru restructurarea sportului românesc?

(reflectează) Hm. Ar fi două! Una în plan sportiv şi alta în plan administrativ. Încep cu cea din planul administrativ. Nu mai trebuie să existe nicio federaţie fără departament de marketing foarte puternic. Marketingul nu asigură doar expunerea sportivilor, asigură şi finanţarea şi organizarea competiţiilor la un anumit nivel. Şi noi trebuie să înţelegem că fără asta nu ne mai putem califica pentru a găzdui astfel de competiţii. În precaritatea care ne-a caracterizat până acum, doar pe repede înainte, nu se mai poate. Deci, fiecare federaţie trebuie să aibă departament de marketing solid, oameni care eventual au fost în sport şi s-au specializat, sau sunt buni cunoscători ai fenomenului sportiv şi pot să ajute ca profesionişti. Iar în plan sportiv, federaţiile trebuie să-şi aleagă adevăraţii profesionişti care să conducă strategia în sport şi să se scuture de atârnătorii neprofesionişti care au îmbătrânit în aceste federaţii, pe salarii destul de bune şi care au dovedit că nu sunt în stare de performanţă, ei practic parazitează zona de coordonare sportivă. Pentru că coordonarea sportivă n-a fost bună în România şi din caza luptelor dintre cei care voiau să facă şi cei care voiau doar să câştige bani de pe urma sportului, fără niciun fel de performanţă. Ei, aici preşedinţii de federaţii trebuie să ia taurul de coarne şi să refacă selecţia oamenilor cu care lucrează, în ciuda adversităţilor posibile la nivel personal, să-şi selecteze subalternii. Pentru ca acei subalterni, inclusiv antrenorii, să aibă mână liberă în baza experienţei pe care o au, a măiestriei sportive pe care au dobândit-o de-a lungul carierei, să facă aşa cum trebuie selecţia sportivilor şi antrenamentul. Deci adversităţile trebuie să dispară, pentru că această stare a dominat atmosfera în federaţiile naţionale până acum! Lupta între tabere, faptul că nu s-au recunoscut valorile efective; din cauza faptului că foarte mulţi oameni, fiindcă n-au fost simpatici, au fost daţi la o parte. Nu poţi să ceri de la un mare antrenor să fie simpatic. De la un mare antrenor trebuie să ceri să fie profesionist, să fie performant, să-l plăteşti cum se cuvine şi să-l respecţi. Să-i respecţi autoritatea, nu să-i faci tu echipa! Din păcate în federaţii asta nu s-a prea întâmplat şi foarte mulţi dintre profesioniştii noştri s-au întors la vatră; mult prea devreme. Sunt antrenori în sportul mondial care au 60-70 de ani, şi peste 70 de ani, oameni cu bogată experienţă şi care s unt „verzi”, pot să facă performanţă. Nu-i vorbă, sunt şi antrenori tineri care au ajuns la măiestrie sportivă, dar noi nu avem foarte multe exemple de acest gen şi totdeauna unul tânăr are ce învăţa de la un om mai în vârstă. Pe mine m-a învăţat taică-miu această lecţie, când eram aşa cocoş şi-l mai contraziceam pe diferite teme, şi-mi spunea: tu ai tot dreptul să faci asta, dar niciodată să nu uiţi că pe drumul pe care tu vii, eu mă întorc! Iar asta a fost o vorbă pe care am ţinut-o minte.

Vă mulţumesc, domnule preşedinte!

(Subtitlurile aparţin redacţiei)

„Eram bun la trântă, nu mă bătea nimeni din sat la categoria mea de vârstă – dar sigur, asta nu m-a ajutat să rezist decât 20-30 de secunde în contactul cu un judokan profesionist.”

„Populaţia profesionistă, să zic aşa, a judoului în lume este undeva la 25 de milioane de sportivi legitimaţi, iar procentual, noi cu doar trei mii, de la copii până la senori, suntem puţini. Şi asta nu putem îmbunătăţi decât în timp.”

„Sponsorii îşi caută sporturi ca judo. Pentru că judo e un sport bazat pe corectitudine şi pe încredere, ori astea sunt valori pe care le caută şi un sponsor atunci când îşi asociază imaginea. Şi marketingul nostru de aici începe, arătând sponsorilor că merită să-şi asocieze imaginea cu ceva curat şi frumos.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *