Interviu cu dl. Dragoş Pîslaru – Ministrul Muncii: ”Pentru mine este clar că sportul are un rol primordial în a şlefui caractere”

pislaruDumitru Graur: Care sunt apropierile dvs. de sport, stimate domnule ministru? Ştiu că aţi practicat yachtingul „în tinereţe” – ca să zic aşa, fiindcă sunteţi încă destul de tânăr la doar 40 de ani –, iar întrebarea este: mai sunt şi alte ramuri sportive care vă sunt familiare?

Dragoş Pîslaru: La nivel atât de serios nu se pune problema, fiindcă yachtingul l-am făcut de performanţă! De la 9 ani, practic. Tatăl meu lucra la IDEB (Întreprinderea de distribuţie a energiei electrice – n.n.), cum se numea atunci şi era implicat şi în Sindicatul de acea întreprindere, iar pe lângă Sindicat funcţiona şi un club, „Electrica” Bucureşti. Şi care avea, pe lângă multe alte secţii, şi yachtingul. Ceea ce este important de ştiut este că această secţie de yachting a fost înfiinţată în 1939. Ba nu, greşesc, chiar din 1936!

Frumos. Dar el mai există acum?

Chiar m-aş bucura să vă spun câte ceva despre problemele pe care le întâmpină. Este chiar izbitor ce se întâmplă cu bazele sportive care pe vremuri au fost ale canotajului sau yachtingului. O să vă las şi un material pe care l-a scris fratele meu Răzvan, care e maestru al sportului în yachting şi care a fost pentru mine adevăratul model de urmat în sport. El m-a atras, a fost campion naţional de vreo douăsprezece sau paisprezece ori, în vreme ce eu m-am îndreptat după o vreme mai mult spre studii şi profesiune. „Electrica” reprezintă însă o filă de istorie care, dacă nu suntem atenţi, va dispărea. Şi-ar fi tare păcat, fiindcă sunt la noi prea multe tradiţii care deja au dispărut.

Bun, aşadar: yachting de la 9 ani…

Da. Cinci titluri naţionale la juniori, în clase diferite. Mai întâi la OK şi apoi la Finn, care este şi clasă olimpică de altfel. La vremea respectivă am intrat în lotul naţional de juniori, făcând toată pregătirea la acel moment, şi am fost la două Campionate Europene – locul 7 la juniori la Balaton, în ’94 şi locul 13 la Cesme, în Turcia, în ’97. După care am trecut pe o clasă mult mai modernă şi mai simplă, Laser, dar unde din păcate n-am mai obţinut niciun titlu; am fost locul II, deci vicecampion o dată şi multe locuri III. Am fost şi în Statele Unite la un campionat cu băieţi mai mari puţin; pe vremea respectivă eram chiar foarte angajat, unii mă credeau capabil să particip la Olimpiada de la Barcelona, încă din ’92, eram cu adevărat o speranţă. Şi speranţă am rămas! (râde puternic, contagios! – n.n.). Dar culmea e că am avut cea mai bună clasare în top-ul internaţional al Federaţiei Internaţionale de Yachting mult mai recent, acum abia vreo 3 ani, când am luat locul III la un Europa Cup, în Serbia.

La seniori, deci…

Da, clasa Standard, locul III, medalie de bronz pentru România! Dincolo de yachting, am rămas acum cu alergarea. Nu mai trebuie să vă spun că noi făceam şi multă pregătire fizică pe uscat, alergând în jurul lacului Herestrău, minimum un tur la lac. Dar acum am descoperit că se pot alerga şi distanţe mai lungi…

Mă bucur că şi soţia mea a început să alerge!

Adică semi-maraton! Fiindcă văd aici, în biroul dvs., că aţi agăţat la vedere o medalie obţinută la ultimul semi-maraton de la Bucureşti…

Aşa e. Am alergat până acum la două ediţii, un semi-maraton anul acesta şi unul acum un an.

Şi cum a fost?!

Având în vedere că nu m-am antrenat corespunzător la niciunul dintre ele, a fost un pic dureros (râde din nou – n.n.)… Dar nu e un lucru peste care să nu treci. Deci, se poate. Aşa că, vă spun în premieră, atunci când o să termin cu ministeriatul, vreau să particip la un maraton adevărat. Este un vis, şi cred că mă bag! Dar ce este cel mai frumos şi cel mai important nu e că am alergat eu, ci că soţia mea a început şi ea să alerge! Soţia mea este economist, dar mă rog, acum stă acasă cu cei patru copii pe care-i avem. Dar a început uşor, uşor să meargă la alergare şi după un an de zile am făcut împreună ştafeta de 10,5 km (ştafeta semi-maratonului – n.n.). Eu am făcut primul segment, apoi am alergat puţin alături de ea şi în cel de-al doilea; dar important este că ea a făcut singură cei 10,5 km. Şi i-a plăcut! Pentru mine a fost mai greu, am avut dureri în picioare, dar ea se antrenează.

Dumneavoastră nu aveţi timp de antrenament, înţeleg…

Ei, aici (în minister – n.n.) fac 14 ore pe zi, nu am timp nici să-mi văd copiii acasă. Doar în week-end mai reuşim să ne mişcăm puţin.

În sport eşti învăţat să lucrezi în echipă

interviuDupă părerea dvs., care este locul sportului în societatea românească?

Sportul (face o mică pauză de gândire – n.n.)… avem aici două părţi distincte, care pe undeva ar trebui tratate diferenţiat. Avem sportul de performanţă, care ar trebui să inspire lumea – şi este un lucru foarte important să cultivi performanţa, ca să vezi că se poate. Se crează modele. Şi după aceea e sportul de masă, care din păcate societatea românească încă nu-i vede valenţele sale importante cu adevărat: faptul că degrevează politica de sănătate de nişte costuri uriaşe, din punct de vedere economic, dacă vreţi mai întâi. Eu n-am văzut un studiu de impact în România, am văzut în alte ţări, unde s-a făcut o corelaţie directă între bugetul de sănătate şi practicarea sportului – sau poate există, dar n-am văzut eu; şi doi, este vorba de contribuţia sportului la partea de incluziune socială. La faptul că dă şanse unor oameni care altfel n-ar avea posibilitatea decât să lucreze ca necalificaţi într-o zonă uitată a ţării, sau să rămână mai ales pe beneficii sociale, care pot avea şansa de a compensa prin voinţă şi prin antrenamente şi pot ajunge performeri internaţionali. Aici, că tot vorbeam mai devreme de Ivan Patzaichin (dl. ministru tocmai văzuse coperta numărului 37 al revistei – n.n.) şi de o grămadă de alţi oameni din zone defavorizate, din zone vitregite ale României, pentru care sportul poate însemna o şansă. Şi sunt două elemente, iată, odată că au reuşit ei, ca indivizi, să-şi găsească o altă soartă, iar pe de altă parte au impulsionat acele comunităţi să-şi trimită alţi tineri spre sportul de performanţă. Cum e la Patzaichin, de exemplu, care venea din tradiţia Milei 23 în sportul de performanţă, el dorind să-şi imite consătenii ajunşi campioni la canoe. Şi aş mai aminti încă un rol, care nu e nici el chiar marginal, este rolul de socializare, un factor foarte important. Sunt diferite aptitudini şi competenţe pe care ţi le dă practicarea sportului. Şi mă pot da exemplu pe mine. Eu am fost învăţat că în sport lucrezi în echipă, chiar dacă eram într-un sport individual, dar reprezentam România în faţa oricărei echipe. Şi în plus eşti obligat să-ţi asumi de unul singur nişte hotărâri – eşti singur pe apă, cu vânt, cu valuri şi trebuie să te descurci, îţi asumi, tu greşeşti şi tu pierzi, în funcţie de deciziile pe care le iei. Devii astfel extrem de competitiv şi autocritic şi bineînţeles capeţi autoritatea de lider, de cel care reuşeşte să ducă bine cursa şi să câştige. Astea sunt calităţi extrem de necesare omului, iar pentru mine ele sunt şlefuite clar prin sport. Nu vreau să fiu acum exclusivist, poate vor exista şi alte moduri, dar pentru mine este clar că sportul are un rol primordial în a şlefui caractere.

Aţi crescut totuşi într-o vreme în care sportului i se dădea o altă atenţie…

Nu vă contrazic. Dar vă spun ceva: e foarte complicat să explici unor tineri care n-au avut niciun fel de experienţă înainte de 1989 despre ce a însemnat transformarea societăţii româneşti, care erau lucrurile bune de dinainte, că erau şi părţi bune, mai ales în activitatea sportivă, unde lucrurile erau bine făcute, mai ales pe sport de masă, dar şi de performanţă. Dar nu era chiar atât de complicat să explici ce era „Daciada” înainte, sau cum erau organizate lucrurile în materie de responsabilitate a unei federaţii înainte de 1989. Cu studenţii mei (la ASE – n.n.) discutam deseori despre sistemul de valori, modul în care societatea noastră e cumva responsabilă în acest moment în a prelua partea bună din trecut şi bineînţeles a face o decuplare faţă de părţile cu care nu puteam fi de acord.

Sportul făcea parte aşadar dintre lucrurile bune, pe care azi e destul de greu să le reproducem…

Da, sportul a fost de asemenea un debuşeu şi o modalitate de exprimare pentru multă lume din ţara asta, iar lucrul acesta nu ar trebui să fie uitat.

Nu există soluţii pentru rezolvarea peste noapte!

V-am ascultat cu plăcere discursul la Seminarul pe problemele sportului, organizat cu ceva vreme în urmă la Palatul Parlamentului. Care sunt măsurile primordiale pe care statul ar trebui să le ia, după părerea dvs., în privinţa necesarei restructurări a sportului?

Primul lucru ar fi să recunoaştem că stăm prost!

Cred că deja am început…

Am început, dar există încă locuri în care ţinem coada sus şi, cum mai folosesc eu pe cazuri de asistenţă socială, unde este cam acelaşi lucru, încă nu ne place să ne uităm în oglindă şi să recunoaştem de fapt că suntem dezbrăcaţi. Acum, important este ca nici să ajungi în extrema cealaltă, în care să zici că totu-i prost, că nu mai e nimic de făcut, că totul e praf. Pentru că negarea în totalitate, nu cred că te ajută cu ceva. Ce e important este să ai o doză sănătoasă de realism şi să pui de reconstrucţie. Problema este că nu poţi să scoţi ceva din joben. Nu cred că există soluţii pentru rezolvarea problemelor peste noapte. Asta nu există. Şi, neavând răbdare, nu poţi să faci o construcţie temeinică, din punctul meu de vedere. Şi aici, hai să vedem cum cuplăm lucrurile bune; de exemplu există companii private care au început să investească în activităţi sportive de masă, sunt în şcoli încă profesori de sport buni, trebuie să foloseşti ceea ce ai şi să începi să construieşti. Am văzut că sunt asociaţii care încearcă să revitalizeze ceva din sportul universitar… Dar idea este – o dată, că nu poţi peste noapte să schimbi totul şi că trebuie cumva, din resursele destul de puţine pe care le ai la dispoziţie, să vezi cum le aloci. Şi aici este marea dilemă – să aloci la performanţă, sau să aloci la masă? Nu cred că ar trebui să avem această opinie cum că una ar terebui să fie preponderentă faţă de cealaltă. Nu. Acum, în societatea românească există şi anumite dezechilibre între sporturi. Este exemplul clasic cu atenţia acordată fotbalului, în condiţiile în care poate alte sporturi obţin performanţe mult mai bune. Eu, ceea ce simt este că partea legată de sport ar trebui în primul rând cumva să se intersecteze în agenda mai multor ministere, organizaţii, instituţii. Deci nu cred că un Minister al Sportului de sine stătător ar putea să rezolve problema sportului în România. Nu. Atâta timp cât nu va avea, de exemplu, recunoaşterea directă a Ministerului Sănătăţii, că există sume de bani care se pot câştiga acolo, nu va face mare lucru. Dacă Ministerul Educaţiei nu va începe să încurajeze puţin mai mult sportul, pe tot traiectul – de la grădiniţă la facultate, iar nu se va face nimic. Atâta timp cât Ministerul Economiei, sau cel al Finanţelor nu vor înţelege până la urmă că deductibilităţile pot contribui la activitatea sportivă, atâta timp cât Ministerul Muncii – că şi eu mă chinui un pic acum – nu va înţelege că cariera duală este un lucru cheie şi că nu poţi să ai un contract de muncă clasic, că ai nevoie de anumite particularităţi pentru a încuraja activitatea sportivă, nu vom putea avansa. Dar într-adevăr este foarte complicat, fiindcă trăim într-o societate în care totul este în grabă, totul este rapid – dacă numărăm într-un an câţi miniştri schimbăm, vedem că, na, nu există o consecvenţă în politica publică în România.

„Nimeni altcineva nu ne poate face proiectul; noi trebuie să-l facem”

ministruDupă mine, ştiţi ce ne lipseşte nouă? Un proiect de ţară!

Este o parte a unui proiect de ţară, da. Dar am să vă spun ceva: eu cred că există la noi acest mit că un proiect de ţară trebuie scris de cineva, de undeva din văzduh, care să vină şi să ne inspire sau să ni-l dea. Tot noi trebuie să-l facem! Dar din păcate, atunci când ne apucăm să scriem un proiect de ţară, constatăm că părerile noastre sunt diferite, iar rivalităţile ne împiedică să gândim unitar. Şi atunci renunţăm practic să-l mai scriem. Eu am văzut asta la Legea Sportului, şi nu pot să spun că am avut o mare satisfacţie. Cum să vă spun, la noi, încă din păcate, a distruge sau a critica este mult mai facil şi mai la îndemână decât a construi ceva împreună. Asta e ceea ce simt, şi nu simt numai în sport, ci şi în alte domenii. Cu alte cuvinte, sunt anumite lucruri care sunt „bipartizane” (dincolo de rivalităţile politice – n.n.), n-au nicio legătură cu politica, într-o parte sau în celalaltă. Iar o dezbatere asupra sportului este în mod clar o dezbatere deschisă asupra unui viitor al unei ţări. În mod clar. Noi însă n-am învăţat să stăm la un loc şi să construim. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l facem! Şi, repet, încă sunt mulţi care aşteaptă ca altcineva, de undeva, să vină – eventual un despot luminat -, da, să vină şi să zică: uite aşa trebuie să faceţi, măi băieţi. Nu există aşa ceva! Asta se face prin recuplarea unei fibre a societăţii care e uşor deşirată în momentul de faţă în România şi a înţelege că într-un astfel de proiect nu este vorba de cineva, undeva în vârful societăţii, care-ţi spune ce e de făcut, ci fiecare dintre noi trebuie să încurajăm lucrul acesta. Uitaţi: dacă vom începe să explicăm familiilor că a încuraja copiii să meargă în activitatea sportivă este un lucru bun, şi în acelaşi timp cuplăm cu accesibilizarea locurilor pe care le ai pentru sport, este deja un bun câştigat. Ce înseamnă accesibilizarea? – şcolile care au spaţii pentru sport, să le deschidă; asta în primul rând. Pentru că nu poţi să-i spui părintelui: du-ţi copilul la sport, dacă el nu are unde. Sau nu-şi poate permite.

Aş avea de făcut două observaţii. Mai întâi faptul că noi suferim în acest moment mai ales la sportul de masă, nu cel de performanţă. Aici e buba!

Sportul de performanţă trebuie susţinut, fiindcă dă exemple. Simona Halep cheamă copiii spre tenis. Mă uit şi la copiii mei, care trebuie să fie inspiraţi de cineva. Eu n-am reuşit să-i inspir să facă yachting, de exemplu. Cu primul n-am reuşit deloc, acum încerc cu al doilea. Mai am încă doi, ca rezervă (zâmbeşte – n.n.), dar idea e că ei îşi vor găsi modelele pe care le vor ei şi pentru o direcţie bună îţi trebuie o anumită vizibilitate în societate.

Al doilea lucru pe care vreau să vi-l spun este că faceţi parte dintr-un guvern care încearcă să facă o mulţime de lucruri bune, dar care deocamdată nu stă chiar cu faţa spre sport, şi aici mă gândesc mai ales la finanţarea sportului. Acest lucru ţine de o anumită atitudine. Atâta vreme cât vom da sportului 0,024 din PIB, nu cred că vom putea face niciun progres. E singur nevoie de mai mult. Există chiar propunerea, mă refer acum la mediile sociale, de a se acorda chiar până la 1 la sută din PIB sportului! Care este părerea dvs.?

Eu cred că Ministerul de Finanţe n-ar putea să facă trasferul către 1 la sută brusc. Ar fi nevoie să i se demonstreze cumva, şi cu date, utilitatea acestui transfer. Sigur că există nişte raţiuni pentru lucrul acesta, dar cred că se poate avea în vedere o situaţie în care, gradual, să poţi să măreşti. Şi trebuie de asemenea să cuplăm şi cu banii din privat. Se pot face facilităţi. De genul, dacă investeşte cineva din privat 1 leu pentru sport, poţi şi tu ca stat să investeşti 1 leu… nu spun că neapărat trebuie să fie aşa. Acum, problema este în felul următor: noi suntem acum într-o perioadă în care avem neîncredere în orice se întâmplă, inclusiv faţă de finanţarea etatistă (de stat – n.n.) de orice fel. Au fost atât de multe scandaluri în ultima vreme inclusiv cu finanaţarea activităţilor sportive, încât dacă tu spui să creşti finanţarea în sport, imediat vei avea un contra-discurs legat de eficienţa finanţării, dacă sunt bine ţintite şi dacă nu se fură mai mult, despre corupţi şi aşa mai departe. Deci, aici primul lucru ar fi, înainte de a aloca mai mulţi bani, sau în paralel cu această alocare, ar fi să crească încrederea că banii aceia vor fi gestionaţi judicios. Şi aici, iarăşi, e puţin mai complicat, pentru că ar trebui lămurite unele cazuri. De exemplu, ai firme de stat care sunt cu pierderi şi care finanţează activităţi sportive. Iar ăsta nu e un lucru normal. Ai pe de altă parte autorităţi publice locale care finanţează sportul, dar pentru că nu au cadrul legal perfect o fac printr-un cadru ocolit, ceea ce iarăşi nu e normal, duce din nou la suspiciuni. Un asemenea artificiu se face poate pentru a se găsi metoda de finanţare a unui club sportiv, dar poate şi pentru ca anumite persoane să beneficieze de banii respectivi! Atâta timp cât nu eliminăm această neîncredere, e foarte greu să aloci mai mulţi bani. Ştiţi cum e: cu aceiaşi oameni, cu aceleaşi proceduri, nu poţi să obţii rezultate mai bune. Pentru mine este un lucru evident.

Domnule ministru, asemenea suspiciuni noi nu o să putem elimina niciodată!

Ba eu zic că se pot elimina. În momentul în care aşterni nişte lucruri pe un făgaş, mai pui nişte oameni care sunt cu etică şi o activitate mai seriosă, şi în final încerci cumva să mediezi. Ai mult de mediat. În lumea sportivă, ca şi în lumea medicală, ca şi în educaţie, ca şi în lumea guvernamentală, peste tot sunt probleme. Este deci nevoie de un proces de mediere, şi un pic de lidership este desigur necesar. Eu vreau să vă spun, de exemplu, că Primul ministru a fost extrem de deschis la încurajarea activităţii sportive, nu ştiu dacă ştiţi lucrul acesta. Deci, acceptarea că ar trebui să lucrăm la Legea Sportului, a fost un lucru pe care Primul ministru şi l-a asumat. Alături de Ministerul Tineretului şi Sportului. Că noi n-am progresat atât de mult cât ne-am propus, anul acesta, asta e partea doua, şi sunt şi explicaţii obiective, nu numai cele subiective. Dar eu cred că în acest moment se coace un pic idea că sportul trebuie să revină în viaţa societăţii, eu asta simt. Eu simt că există un anumit reviriment pe zona aceasta, şi mă uit la câtă lume a început să participe la competiţii de masă. Sunt unele lucruri care se leagă, cât de cât. Că ele trebuie „escalate” (crescute, sporite – n.n.) şi că ele se întâmplă mai ales în marile oraşe şi mai puţin în restul ţării, astea sunt realităţi.

Problema este că s-a distrus în mare măsură baza sportului şcolar, cea care ar trebui să devină micro-celula de bază a întregului sport românesc.

De acord, problema este că am văzut nişte atacuri „la baionetă” pe cluburile sportive şcolare. Mă bucur că până la urmă lumea a avut discernământ să înţeleagă că asemenea idei precum comasarea bazelor tuturor cluburilor şcolare, aşa-zis pentru mai buna lor gestionare, a fost idee stupidă, venită de la un nu foarte inspirat secretar de stat din zona Educaţiei. Eu acum simt, de când sunt în noul cadru, că măcar nu i se mai dă în cap sportului şcolar, dar asta nu înseamnă că nu trebuie schimbate lucrurile. Repet, n-aş vrea să luaţi atitudinea mea ca fiind de un optimism debordant, dar există în acest moment, zic eu, un teren mai fertil decât în trecut pentru a putea fi puse pe făgaş nişte măsuri.

Modelul Patzaichin

V-am văzut împreună cu copiii la Tulcea, la Festivalul Rowmania, organizat de Ivan Patzaichin. Care a fost motivul prezenţei dvs. acolo?

Mai multe motive. Primul motiv este că înainte de ’89 exista practic o singură federaţie: canotaj-yachting. Şi lângă baza noastră de pe Herestrău, erau Baza Dinamo şi Baza Olimpia, care erau de canotaj. Mărturisesc că de cîteva ori m-am băgat şi pe câte un kaiac sau într-o canoe, ca să văd cum e. Sunt sporturi de apă şi le simt apropiate. Pe de altă parte, Ivan Patzaichin este şi pentru mine un model, am trăit cu Los Angeles ’84 pe când eram copil, îi ştiam pe toţi campionii când avem 8 ani şi urmăream cu atenţie tot ce se transmitea la televizor. Şi cred că acest lucru mi-a creat modele, fiindcă la 9 ani m-am apucat de yachting. Deci m-am dus la Tulcea pentru canotaj, pentru Ivan şi pentru Doru Frolu, care mi se pare un model de om vizionar, unul care gândeşte mereu înaintea timpului. Ce încearcă să facă el împreună cu Ivan pentru a accesibiliza Delta, dar şi pentru partea socială, îmbinarea activităţilor pentru pescarii locului, este absolut genial. Şi cu mult înaintea celor care ar fi trebuit s-o facă.

Este un exemplu de valorificare a imaginii unui mare sportiv!

Da, şi încă un lucru: mi s-a părut extraordinar să văd că au venit peste 1.000 de km pe Dunăre o serie întreagă de cetăţeni din alte ţări (Maratonul Danube 2016 – n.n.), pentru mine a fost chiar impresionant. Mi-a plăcut foarte mult, iar copiii s-au simţit şi ei foarte bine.

O legislaţie pentru cariera duală

cu-copilDomnule ministru, nu mai suntem pe vremea dinainte de ’89, atunci când sportivii erau profesionişti mascaţi, fiind angajaţi ca oţelari, mineri sau militari dar primind salarii pentru antrenamente şi meciuri, nu pentru munca în fabrici, uzine sau întreprinderi! Acum lucrurile s-au schimbat, însă nici în acest moment nu pare să existe foarte clar în nomenclatorul de profesii şi meserii noţiunea de sportiv profesionist, sau cea de tehnician în sport. Care e părerea dvs.?

Aici recunosc că i-am zis deja doamnei ministru Lipă că ar trebui să profite câtă vreme la Ministerul Muncii este un om care iubeşte sportul. Este acum un moment foarte important pentru a încerca să scoatem o legislaţie, aşa cum există în alte ţări, atât în ce priveşte cariera duală, cât şi unele modificări ale Codului Muncii, care să permită practic sportivilor profesionişti – alţii decât cei din fotbal, unde avem o reglementare – să aibă totuşi un regim de muncă pe care să nu fie nevoie să-l maschezi cu PFA-uri sau cu alte lucruri. Aici înţelegerea mea este că deşi a trecut destul timp, şi nu avem ritmul pe care mi l-aş fi dorit, vom avea totuşi măcar pe ultima sută de metri o propunere. Să sperăm că poate reuşim, dacă nu o Ordonanţă, nu ştiu dacă mai apucăm, dar măcar un proiect de lege să lăsam început. Este nevoie de un cadru legal, un fel de derogare de la Codul Muncii, care să permită încadrarea acestor profesii. Nu pot de unul singur să fac asta, îmi trebuie un pic de sprijin şi din partea colegilor din guvern. Acum se doreşte închiderea (finalizarea – n.n.) mai multor lucruri în acelaşi timp, dar va exista toată deschiderea din partea mea.

Există o altă nelămurire legată de contractul de muncă în sport. De regulă în momentul de faţă cluburile încheie convenţii civile cu sportivii şi antrenorii, dar asemenea acte sunt cam la limita legii şi sancţionate de Curtea de Conturi.

Exact asta vă spunem, ce încercăm acum să facem. Sunt două lucruri aici, o dată că este normal să găseşti un contract derogatoriu pe baza Codului Muncii, care să explice ce înseamnă tipicul de activitatea sportivă, şi doi, este faptul că aici este o problemă de ce face sportivul după ce se retrage din activitate. Fiindcă noi nu avem cotizaţii la pensii. Avem o serie de probleme care ţin de beneficiile sociale după încheierea vieţii profesionale active.

La acest moment, rentele viagere reprezintă sistemul de protecţie al unor sportivi-campioni. Dar este evident că nu pot cuprinde întreg sportul românesc. Ce credeţi că ar trebui făcut în această direcţie?

Prin contractul de muncă despre care vă spuneam, să se poată cotiza pentru pensie, astfel încât să ai un sistem măcar parţial contribuitiv, dacă nu reuşim să facem mai mult de atât. Ne gândim să facem aşa: să existe măcar o bază de contribuţie, după care să se poată merge mai departe în funcţie de nişte evaluări care vor veni şi din sectorul de sport, eu nu pot să mă bag în sistemul lor. Mi se pare însă că poate să existe o clasificare în funcţie performanţe. Bun, campionii sunt campioni, dar poate există o categorie numită „membri ai loturilor naţionale” şi alte asemenea clasificări care să îţi permită oarecum să ai o ierarhizare.

Sau „campioni naţionali”…

Sau „campioni naţionali”, dar aici ai o problemă, fiindcă există campioni naţionali la tot felul de sporturi, într-unul poate că devii mai uşor campion naţional decât în altul, mă gândesc că se pot produce inechităţi. E de restabilit mai întâi încrederea în astfel de campionate. He, he (râde puternic – n.n), ajungem din nou la a defini şi a intra în conflict pentru a stabili care sunt federaţiile mai relevante şi cele mai puţin relevante în sportul românesc. Şi n-aş vrea eu să intru într-o asemenea polemică. Idea e: a dezbina e foarte uşor; mai greu este să vezi cum comparăm şi să construieşti ceva.

Altceva: la 16 ani legislaţia prevede ca orice tânăr sportiv să încheie un contract de muncă. Lucru greu realizabil, întrucât el nu are încă o profesie definită, este încă elev. Sunteţi la curent cu aceste anomalii?

Da, v-am spus. Două lucruri am acum clare, şi am încercat să dau un pic sprijin Ministerului Sportului: cariera duală, care presupune şi şcoală-sport, şi muncă-sport. Proiectul este în derulare în acest moment, există de asemenea ceva în zona comunitară, unde este o propunere a Comisiei Europene pentru cariera duală, deci ai tot temeiul posibil ca să vii cu un astfel de plan. O astfel de carieră duală înseamnă o flexibilitate în activităţile dinafara sportului. La şcoală, de exemplu, dacă ai antrenamente sau competiţii, pierzi ore. Aşa cum vedem şi în alte ţări, în astfel de cazuri, mai ales când e vorba de sportivi de înaltă performanţă, profesorii trebuie să vină şi să-i facă sportivului nişte rezumate, se grupează mai multe discipline într-o zi, pentru a fi ajutat. Există deci această flexibilitate de care pot beneficia cu adevărat cei care fac performanţă. Eu l-am avut de exemplu student la ASE, la Geopolitică, pe Ionuţ Lupescu, şi mi-a plăcut că l-am văzut că s-a străduit să înveţe. Ar fi desigur jenant să-i scuteşti sau să te derobezi de obligaţia de a avea un minim de implicare academică, mai ales că-ţi seama că lucrul acesta ar avea impact în carieră după ieşirea din sport. Şi o să vă mai dau un exemplu, pe Andrei Roşu. Care nu este neapărat sportiv de performanţă, dar a alergat ultra-maratonul. Dacă îmi aduc bine aminte el este într-o bancă, şi cei de acolo i-au permis să facă antrenamente şi să participe la competiţie, considerând că este inspiraţional pentru ceilalţi. Asta înseamnă carieră duală, cea în care asiguri un cadru prin care angajatorul crează anumite facilităţi pentru sportiv, beneficiind eventual de imaginea lui. Dar trebuie un cadru legal, altfel nu te poţi baza decât pe bunăvoinţa angajatorului, care nu există întotodeauna. După mine asta înseamnă a reconcilia viaţa profesională a sportivului cu educaţia şi cu munca.

Ne lipsesc managerii adevăraţi

Urmăriţi fotbalul românesc, domnule ministru?

(râde) Aici este un fapt foarte distractiv. Tatăl meu a fost fan Universitatea Craiova şi pe cale de consecinţă ambii copii, şi eu şi fratele meu, am iubit aceeaşi echipă. Chiar dacă suntem născuţi la Bucureşti! Dar, din momentul în care lucurile au luat turnura pe care o ştiţi, a fost o „saga” tristă (se referă la apariţia lui Ad. Mititelu – n.n.), trebuie să recunosc că mi-am pierdut parţial interesul pentru fotbal. Aşadar, la fotbalul naţional mă mai uit doar aşa, în treacăt. Am rămas fan al echipei naţionale, cu bunele şi relele sale, mi se pare că trăim o etapă în care parcă începe să se lege ceva. Dar ne lipsesc însă oameni profesionişti, care să se implice – şi mă gândesc chiar la mine: poate aş lua un club! Ştiu că vă surprinde, dar aici este vorba în primul rând de manangement stiinţific. Desigur că eu nu m-aş pricepe la partea legată de fotbal, că nu-i treaba mea; dar m-aş pricepe să promovez un club, să creez un PR în spate, să încerc să fac o chestiune financiară solidă, fiindcă astea nu sunt lucruri pe care ţi se pare că le poţi lua tu de undeva, nu, trebuie să fie acolo nişte oameni profesionişti, educaţi de MBA („Master in Business Administration” – n.n.). Un manager de club este un manager profesionist de club, nu e o chestie de genul „hai să-l iau pe Gigi, că Gigi e băiat bun”… sau că pentru că a fost fotbalist şi ştie el cum e cu fotbalul…

Aşa facem, de regulă!

Ne trebuie profesionişti în management, de asemenea oameni este nevoie. Dacă vrei să scapi de legendele şi obiceiurile care se vehiculează în fotbalul nostru, şi ştiţi bine la ce mă refer. Aaa (exclamă – n.n.), eu cred în cluburi care se pot lista la bursă! Sincer. Păi, da – nici nu le inventăm noi, sunt multe ţări în care s-a făcut asta. Numai că la noi, na, noi suntem originali. Noi credem ştim să conducem cluburile mai bine, că suntem antrenori mai buni decât alţii… Managementul e management, foloseşte şi la conducerea unui minister, da, un ministru trebuie să fie un manager, nu trebuie să fie un poet, să nu-ţi închipui că îţi pot alţii conduce treaba şi tu să pozezi doar ca ministru. Asta e tehnocraţia, ca să intru puţin în actualitate. Tehnocrat este deci unul care ştie ce are de făcut, asta ar fi după mine definiţia tehnocraţiei; neînsemnând că nu mai sunt şi politicieni foarte bine pregătiţi, asta e altceva.

Problema majoră este lipsa consecvenţei

maratonÎn perspectiva sportului românesc, să zicem până în 2020, la viitoarea Olimpiadă, care este opinia dvs. în ce ar trebui făcut?

Eu ce văd, avem o dilemă foarte importantă, pe care am trăit-o şi în federaţia de yachting, există dilema de a investi în juniori, care poate peste două Olimpiade pot să aibă o şansă şi a investi în ce avem, care nu e neapărat prea bun, dar nu avem alţii. Aşadar, pentru 2020, în ce investesc? În ce am acum, care se află la apogeu şi mai poate să salveze aparenţele, sau să investesc într-o nouă generaţie, pe care să-o cultivez? Asta e o dilemă clasică falsă. Pentru că trebuie practic să faci şi una şi cealaltă. Sau să investim în masa mare, care să-ţi dea peste ani valoarea aşteptată? E destul de complicat, nu pot să am eu o soluţie magină. Ce pot să spun este că încă de pe acum, partidul X, partidul Y, şi stânga şi dreapta, şi înainte şi înapoi să aibă dezbateri, să fie dezbateri deschise, să găsească o direcţie, fiindcă altfel o să ne trezim la începutul anului, în 2020, că suntem din nou descoperiţi. Eu zic să facem aşa: în 2017 se aşează politic cumva, şi în 2017 luăm o decizie. Cu decizia aia mergem şi nu mai contestăm, o lăsăm aşa cum e şi o executăm! Problema noastră este că mai întâi stabilim aşa, iar în anul următor începem să vedem că au rămas pe dinafară nu ştiu cine, hai să le dăm şi lor… şi nu mai respectăm decizia iniţială. România are o problemă majoră care este lipsa de consecvenţă. (foarte energic – n.n.) Dacă zici că faci asta, păi fă aia, da? Ai zis că dezvolţi sportul de masă, ai nişte programe dezvoltate de câţiva ani, „Pierre de Coubetin” (programul finanţat de MTS – n.n.) – păi ţine-l, ăla e; an de an bugetul include lucrul ăsta. Nu poţi să schimbi lucrurile de la un an la altul şi să zici, gata, de anul ăsta fac altfel. Şi aş vrea ca dezbaterea să fie deschisă, să nu pară că doar cinci oameni au luat o decizie, care e cum e. Mi-aduc aminte şi de apelul celor 60 de mari foşti sportivi care au cerut acelaşi lucru. Sunt perfect de acord cu ei.

V-aţi aprins, domnule ministru!

E normal, sunt lucruri care mă fac şi pe mine să vibrez, şi pentru că mă face să simt că ce discutăm noi acum despre sport este din păcate doar o reflexie perfectă a altor multe decizii legate de afaceri sociale, dezvoltare economică şi aşa mai departe. Unde ne uităm unii la alţii şi, repet, este vorba despre a înţelege că trebuie să construim ceva. Pentru că asta este ceea ce lipseşte României în ultimii ani.

Vă mulţumesc.
(Subtitlurile aparţin redacţiei)

„Vă spun în premieră, atunci când o să termin cu ministeriatul, vreau să particip la un maraton adevărat. Este un vis, şi cred că mă bag!”

„Eu cred că în acest moment se coace un pic idea că sportul trebuie să revină în viaţa societăţii. Eu simt că există un anumit reviriment pe zona aceasta, şi mă uit la câtă lume a început să participe la competiţii de masă”

„Ne lipsesc oameni profesionişti, care să se implice în fotbal – şi mă gândesc chiar la mine: poate aş lua un club! Ştiu că vă surprinde, dar aici este vorba în primul rând de manangement stiinţific”

CV

Dragoş Pîslaru, ministrul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, s-a născut în Bucureşti, la 23 martie 1976. Este absolvent al Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice (ASE) din Bucureşti, cu diplomă de licenţă în economie internaţională. Are un Master în ştiinţe – relaţii Internaţionale, obţinut în cadrul London School of Economics and Political Science din Marea Britanie şi o diplomă de studii ”Entrepreneurship – Case Study Centered Learning”, obţinută în cadrul Harvard Business School. Este doctor în ştiinţe economice cu o teză susţinută la Institutul Naţional de Cercetări Economice, Academia Română.
A deţinut funcţia de administrator/manager general în cadrul companiei de consultanţă strategică, GEA Strategy & Consulting S.A. În postura de analist şi expert naţional a fost implicat în mai multe proiecte cu privire la politicile europene, în special în ceea ce priveşte competitivitatea economică, dezvoltarea durabilă şi motoarele de creştere economică.
Este membru al: Colegiului Consultativ al Consiliului Concurenţei; Societăţii Române de Economie (SOREC); reţelei TCI (The Competitiveness Institute), Team Europe 2005-2008 — Comisia Europeană/România; reprezentant al asociaţiei de alumni în România al London School of Economics; al Grupului de Lucru pentru îmbunătăţirea IMM şi a mediului de afaceri (sub patronajul Ministerului Economiei).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *