Interviu cu dl. Florin Florea – preşedintele FR Atletism: „Noi suntem mereu un pic defazaţi, facem ce au făcut cei din Europa acum 20 de ani, nu ne racordăm la ce se întâmplă astăzi!”

interviu-copertaDumitru Graur: Stimate domnule preşedinte, mai întâi de toate felicitări! Nu cu mult în urmă aţi câştigat de o manieră foarte convingătoare alegerile pentru postul de preşedinte al Federaţiei de atletism, în pofida unei concurenţe destul de consistente. Cât de mult v-aţi dorit acest post?

Florin Florea: Nu ştiu cât de mult, dar în orice caz nu mi-am dorit ca idee să am o jucărie! Fiindcă îţi poţi dori aşa ceva. Nu. M-am gândit că experienţa pe care o am, administrativă în special, şi administrativă în sport, aş putea să o aduc la atletism. De asemenea, în mandatul de secretar general al FRA pe care l-am avut (între 2013 şi martie 2015 – n.n.) am descoperit lucruri care trebuiau făcute şi nu s-au făcut, din păcate. Şi am zis da, este un moment în care aş putea să încerc şi altceva, nu m-am decis uşor, dar una peste alta am căzut de acord cu alţi colegi din atletism că poate fi o variantă bună. Alegerile s-au desfăşurat foarte corect. Chiar şi campania a fost peste aşteptările multora, au fost decentă, nu s-au prea făcut atacuri la persoană. Eu chiar vreau să-i felicit pe ceilalţi concurenţi (Traian Badea, fost vicepreşedinte şi secretar general, campioana olimpică Constantina Diţă-Tomescu, campioana naţională Monica Iagăr, preşedinte al CS Dinamo, Constantin Iacoban, preşedintele unui club privat şi Constantin Obreja, terapeut – n.n.) pentru cum s-au implicat în procesul de alegeri, fiindcă eu cred că ele sunt necesare. O dată la patru ani vii cu nişte proiecte, o dată la patru ani faci o analiză, o dată la patru ani poţi să schimbi o tendinţă. Mai vezi şi alte lucruri. După mine, eu cred că şi vicepreşedinţii ar trebui să vină şi ei cu câte un program, nu doar să îndeplinească funcţia de membru ales. Faptul că şase persoane şi-au asumat responsabilitatea este unul foarte bun. Fiecare dintre contracandidaţi, în felul lui a avut câte ceva şi de aceea cred că ar fi bine dacă aş putea să îi atrag alături de noi, pentru a face un proiect cât mai viabil pentru atletism. Spre exemplu, Iacoban, care are o bună experienţă în domeniul unui club privat; pentru mine este clar că în viitor cluburile publice nu vor mai avea aceeaşi pondere pe care o au acum în economia sportului românesc. Se vor schimba lucrurile, nu ştiu dacă peste 3 sau 10 ani, dar se vor schimba şi la noi. Fiindcă acesta este trendul în Europa, iar noi chiar dacă mergem mai greu, tot în acea direcţie trebuie să mergem.

Am văzut motto-ul campaniei dvs. de alegeri: „Atletismul trebuie să ne unească, nu să ne risipească”!

Chiar cred în el, cred că a venit vremea să ne unim. Uşa mea este deschisă şi mă bucur de oricine care intră şi vrea să ajute. Deloc întâmplător, când aţi venit aici (la sediul FRA – n.n.) v-aţi întâlnit cu marea noastră campioană Gabi Szabo. Acum nu înseamnă că de mâine vom ieşi cu pancarte pe stradă, dar idea este să ne unim şi să facem proiecte împreună. Şi Constantina Diţă şi Monica Iagăr, marile noastre campioane, s-au arătat deschise colaborării şi eu le mulţumesc pe această cale.

Ca atlet de performanţă, care au fost performanţele dvs. în acest sport?

Eu am început atletismul foarte târziu, abia la 17 ani, eram în clasa a XI-a, la Piatra Neamţ. Antrenorul meu de atunci, Ion Iorga, n-a crezut că voi face vreodată performanţă, aşa că am făcut cu el un pariu, pe care în cele din urmă l-am câştigat! Cel mai bun timp al meu a fost 10,57 pe suta de metri. Dar am câştigat titlul naţional de vreo opt ori, în diferite probe de sprint, iar în 1984 am egalat recordul naţional pe 50 metri.

Profesorii au privilegiul de a se întoarce la catedră

cv-floreaSunteţi la bază profesor de atletism la Liceul cu program sportiv din Braşov, începând din anul 1995. În CV-ul dvs. aţi scris că sunteţi acolo şi în prezent. Cum se explică asta?

Da, eu sunt profesor titular acolo! Deşi nu mai am timpul să mă duc, practic este catedra mea şi în momentul de faţă postul este acoperit de suplinitori. Aşa am procedat de fiecare dată când am deţinut un post de conducere a unei structuri sportive, nu am renunţat la învăţământ, este un privilegiu rezervarea catedrei. Până la urmă, da, acesta este locul meu de muncă şi de fiecare dată când plec dintr-o funcţie mă duc înapoi. Este privilegiul profesorilor. Eu mă consider angajat temporar pe alte funcţii, aşa cum este de altfel şi la Federaţia de atletism, unde am un mandat limitat la patru ani, după care mă duc înapoi la munca mea! Evident, dacă se va constata că nu fac ce trebuie, sau nu-mi fac un alt proiect pe o perioadă mai lungă…

Dar sunteţi de asemenea şi consilier al ministrului Marius Dunca.

Da, aşa este. Tot o funcţie temporară. Am ajuns acolo ca urmare tot a experienţei acumulate în domeniul sportului. Legătura mea cu MTS-ul este din 2002, din momentul în care am înfiinţat împreună cu dl. Nicolae Mărăşescu Clubul Sportiv Muncipal Braşov. Care există şi astăzi în circuit şi în activitate. Cred sincer că am cunoştinţe şi o experienţă destul de mare legată de minister. Îmi face plăcere să-l pot sfătui pe dl. ministru în probleme de legislaţie, în cea de viziune şi transformare a sportului în România, pe care domnul ministru şi-o doreşte foarte mult. Ştiţi că s-a aprobat acum acea lege a descentralizării, iar acesta este un proiect extraordinar de important pentru România. Eu am avut ocazia să muncesc în cadrul Primăriei Braşov, am fost director general şi ştiu ce înseamnă să organizezi sportul în administraţia publică locală; am fost director în sistemul MTS-ului, care desigur este un alt sistem; am fost preşedintele Clubului Sportiv Corona, înfiinţat şi organizat de mine într-un sistem de club privat, un ONG practic – şi în concluzie, viaţa demonstrează că ceea ce credeam eu acum zece ani, nu mai este valabil astăzi în transformările de zi cu zi ale vieţii noastre! Astăzi văd altfel lucrurile, legat de cum ar trebui să funcţioneze sportul românesc.

Cum ar fi?

Nu mai consider o propunere viabilă ca totul să treacă la primării, aşa cum s-a propus acum vreo patru ani. Trebuie analizată şi poate că se găsesc şi alte soluţii. Este nevoie de o corelare mai importantă. Noi avem posibilitatea să analizăm fiecare sector în parte, deciziile nu mai trebuie date la grămadă. Putem avea soluţii diferite faţă de problemele din cluburile sportive, de problemele din DJTS-uri, ale taberele sportive, caselor de cultură, cluburilor sportive şcolare, cluburilor de la primării, de asemenea – dar toate trebuie integrate la un moment dat şi regândit efectiv sistemul sportului din România. Şi atunci, da, avem o şansă să gândim o altă formă de organizare. Corelată desigur şi cu parte fiscală şi cu partea mediului de afaceri, fiindcă şi ei, oamenii de afaceri, au un cuvânt de spus în această descentralizare. De regulă noi făceam o lege sau un paragraf al ei şi l-am dat imediat pe piaţă. Şi au venit cei din mediul de afaceri şi ne-au spus: pe noi nu prea ne avantajează; hai, întrebaţi-ne şi pe noi cum am putea face în aşa fel încât să sprijinim sportul în România! Şi sigur în felul acesta vom putea găsi un alt drum, care să se ancoreze mai bine la ce se întâmplă în Europa. De fapt, chiar despre asta este vorba: noi suntem mereu un pic defazaţi, cam facem ce au făcut ei acum 20 de ani, nu ne racordăm la ce se întâmplă astăzi.

Fără sport în şcoală, bazinul sportului de performanţă dispare

Vorbiţi-ne despre atletism, domnule preşedinte.

E clar că atletismul are istorie, are campioni, a creat modele, mobilizează foarte multă lume şi de asemenea crează satisfacţii. Contribuie foarte mult la socializare şi eu cred că una dintre greşelile importante pe care a făcut-o societatea, din punct de vedere sportiv vorbesc, este aceea că s-a îndreptat foarte mult asupra medaliilor, asupra federaţiilor, asupra ministerului, poate chiar cluburi uneori, dar nu s-a îndreptat deloc către şcoală! Eu am făcut un proiect pe tema asta…

Vă întrerup. Din câte ştiu, acesta a fost proiectul fostului preşedinte: de a investi mult în ce mai avea atletismul ca vârfuri. Dar se pare că a fost un proiect falimentar, fiindcă am ajuns la Rio cu 22 de atleţi, dintre care niciunul nu a prins măcar finala.

Da, rezultatele au fost slabe la Rio. Dar există şi o jumătate aproape plină a paharului: faptul că am ajuns la Olimpiadă cu 22 de sportivi, adică în jur de 22% din toată delegaţia, este un lucru meritoriu. Cum ştiţi, ca să ajungi la Jocurile Olimpice trebuie să te califici, să îndeplineşti un barem. Ceea ce înseamnă că un anumit nivel există. Noi nu avem vârfuri însă! Acolo înseamnă cercetare, înseamnă creaţie, înseamnă mult mai multe lucruri. Dar la nivel de bază nu stăm rău, noi am fost cea mai mare delegaţie dintre toate sporturile care ne-au reprezentat la Rio şi după părerea mea ar trebui să plecăm de aici. Nu reuşim ca din această masă să facem pasul următor, spre marea performanţă. Spre elită. Aici este o discuţie amplă şi nici măcar n-am termina-o astăzi. Stăm rău la oamenii care pot forma asemenea sportivi şi n-o pot rezolva nici Gabi Szabo, nici Constantina Diţă şi nici Florea. Pur şi simplu trebuie o echipă care să gândească în idea de a face mari performeri. Şi modele în lumea largă. Dacă nu facem aşa, n-avem nicio şansă. Decât să avem un nivel ridicat, şi eventual să „sară” unul, dacă i s-au aliniat planetele. Cazul Constantinei Diţă, care a dat lovitura la Londra – cea mai frumoasă şi mai răsunătoare victorie pe care am avut-o în ultimii ani, e clar. Eu am discutat foarte mult cu ea, ore în şir, la nivel de concepţie şi de idei. Dacă o ascultaţi, veţi vedea că a muncit foarte mult şi a avut un plan extraordinar de bine pus la punct, cu o echipă în jurul ei.

Poate am mers cam repede spre vârfuri. Începuseţi cu o idee foarte preţioasă, şi anume sportul din şcoli…

Da. Ne-am preocupat foarte mult de partea de vârf. Ne-am dorit o medalie şi de regulă societatea şi-a dorit o medalie, fie ea obţinut cum, nu mai contează, dar am pierdut din vedere un lucru: faptul că la un moment dat acest bazin de sportivi de top, vorbesc de posibilităţile noastre, se va termina. Şi nu am pus în loc nimic. Şi cred că una dintre cele mai importante sarcini pe care o au Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sportului – dar şi Ministerul Administraţiei, fiindcă acum şcolile au trecut la primării din punct de vedere administrativ – este să se întoarcă spre şcoli la modul serios (accentuează). Dar nu pentru a face performanţă, ci pentru a face educaţie sportivă, pentru a le da tinerilor posibilitatea să facă sport, care este altceva decât educaţie fizică din şcoală! Şi până nu se vor disocia aceste lucruri: adică educaţia fizică să se practice în ore, mai multe sau mai puţine, nu ştiu, e problema fiecăruia; dar în timpul liber, după amiază, cei care au deprinderi, cei care-şi doresc acest lucru, să fie sprijiniţi, să se creeze acele centre de sport (asociaţii sportive şcolare – n.n.) unde copiii să fie instruiţi cum trebuie. Până nu vom face această disociere nu cred că vom mai avea sport de performanţă. Nu ai de unde să iei. Copiii aceia nu mai sunt învăţaţi la şcoală că sportul reprezintă şi altceva decât ora de educaţie fizică, nu sunt învăţaţi ce înseamnă voluntariatul, ce înseamnă fair-play-ul, ce înseamnă să faci parte dintr-o echipă. Nu sunt învăţaţi la şcoală ce înseamnă să ajungi campion olimpic sau campion mondial, ca să-ţi doreşti să faci asta. Acestea sunt elemente simple, care pe vremea mea se făceau. Eu nu cred că acum copiii sunt mai slabi pregătiţi sau că-i distrage calculatorul prea mult, copiii n-au din păcate alternativă

Interesant. Nu izbutim să le dăm o alternativă viabilă!

Pentru că şi acolo, la şcoală, este ca şi aici: s-au aplecat asupra unor campioni olimpici de la matematică sau fizică, vârfurile cu alte cuvinte, şi marea masă este lăsată deoparte, neglijată. Este aceeaşi problemă, practic. Deci, societatea este aşa! De aceea am spus şi la Adunarea generală, nu sunt de acord că atletismul este cel mai nenorocit de pe planetă; nu, este la fel cu societatea. Este chiar la fel cu societatea, nimic altfel.

Atletismul reprezintă una dintre cele mai dezvoltate structuri

cei-doiDe ce ar veni un tânăr spre atletism, în loc să se ducă la handbal, spre exemplu?

Până la urmă, e bine să se ducă oriunde. Inclusiv la handbal, dacă şi cel care-l îndrumă îi descoperă calităţi pentru acest sport. Problema nu este unde se duce el, problema e ce facem noi cu el, după ce îl racolăm. Fiecare federaţie, fiecare sport are sistemul ei; în ce ne priveşte, noi avem un sport foarte bine dezvoltat, între cele mai bine din ţară, cu structuri, cu antrenori, avem asociaţii judeţene în toate judeţele, avem cluburi sportive în toate judeţele, avem aproape 7.000 de sportivi legitimaţi, ceea ce înseamnă foarte mult pentru un sport în România. Deci până la urmă s-a făcut ceva, există o direcţie, chiar dacă poate nu totul a fost coordonat, dar cineva a organizat nişte competiţii locale, care au fost foarte bune.

Aţi afirmat în programul strategic că nu mai există astăzi „omul providenţial”, capabil să rezolve aproape de unul singur toate problemele pe care le întâmpină. Fie el om politic sau om de afaceri…

Au trecut vremurile. Nu neapărat fiindcă omul respectiv nu ar fi foarte bun în ceea ce face el. Dar în conducerea unui ONG, o structură asociativă ca a noastră, nu poţi să faci lucrurile decât în parteneriat cu membrii tăi, şi cu cei care doresc să se implice în această treabă. Indiferent câţi bani ai, câtă susţinere sau câtă glorie sportivă ai avea. Acesta este modul potrivit pentru zilele noastre. Nu ştiu ce se va întâmpla peste 30 sau 50 de ani, dar azi aşa stau lucrurile.

Sunteţi de părere, aşa cum aţi propus în programul strategic prezentat, că o strategie de dezvoltare trebuie făcută pentru 10-12 ani.

Da, aşa trebuie gândit. Ne trebuie o astfel de strategie a atletismului pentru următorii 10-12 ani, indiferent de cine o să o ducă mai departe. De aceea, unul dintre punctele de pe agenda Comitetului federal este să facem o comisie, prin care să gândim această strategie. Eu am concurat la alegeri cu proiectul acesta chiar crezând în el. Şi toţi cei cu care am conlucrat mi-au confirmat că este absolut normal să gândim o astfel de strategie de durată. Aceasta este gândirea pe care trebuie să o avem pentru atletism. Şi chiar dacă, să spunem, peste patru ani va veni alt preşedinte, el nu va putea să nu continue ce am început noi, dacă facem lucurile bine. Pentru că nu-l vor lăsa membrii!

Ne trebuie măcar un mare stadion naţional, cu pistă de atletism

stadionVă rog, spuneţi-mi ceva despre strategia de construire a bazelor sportive, ca o continuare a eforturilor doamnei Iolanda Balaş şi a domnului Nicolae Mărăşescu.

Doamna Iolanda Balaş a bătut pur şi simplu România pentru a convinge autorităţile de necesitatea construirii pistelor de atletism. A făcut cam 10 piste, începuse mai multe. Cam aşa ar trebui să facem şi noi, nu pentru merite personale sau laude. Ci pentru dezvoltarea atletismului. Din păcate, neputinţa de a continua această strategie a dus la stagnerea şi chiar regresul atletismului la noi. Nu mai avem o pistă de atletism cu 8 culoare omologată în Bucureşti, ca să vă daţi seama de cum stăm, nu mai avem un stadion de atletism. Există din cât ştiu un proiect al Clubului Steaua de a construi un astfel de stadion la Ghencea, dar proiectul are cel puţin 6 ani vechime şi încă nu s-a mişcat nimic. Dacă mă întrebaţi pe mine, chiar nu ştiu cum Dumnezeu nu se poate construi o pistă în România, fiindcă nu este un capăt de ţară. Cu un milion de euro o construieşti la cel mai înalt standard de calitate de pe planetă. Deci nu este vorba de bani! Este vorba doar despre un proiect şi cineva care să se ţină de acest lucru. Trăind în mediul administrativ, eu ştiu cum funcţionează asta: de regulă vin alte lucruri peste tine, şi priorităţile care sunt azi nu mai sunt mâine, întotdeauna apare o prioritate mai mare şi când ar trebui să stea cineva după primul lucru pe care l-ai început, nu mai are cine… Şi s-a terminat povestea! Ăsta e din păcate un mod de lucru peste tot, inclusiv în minister. Şi asta din cauză că nu există o stabilitate la nivel de concept şi la nivel de oameni care se schimbă din diferite motive, inclusiv politic. Vorbesc de o stabilitate necesară la nivelurile doi şi trei, oameni care nu trebuie să se încline într-o parte sau alta în funcţie de cel care vine la conducere. Nu ştiu cât de mare este, dar e fără îndoială unul dintre lucrurile care fac ca proiectele să nu meargă mai departe, să fie întrerupte. Şi aici la atletism avem aceleaşi probleme. Şi atunci cred că federaţia de atletism, ca fiind de specialitate, are datoria să conceapă un proiect pe care să-l pună în aplicare cu cei care îşi doresc să lucreze pe termen lung şi au disponibilitate. Eu spun că la Bacău avem disponibilitatea să se construiască o pistă de atletism, la Craiova se construieşte o pistă, la Cluj s-a construit şi este un exemplu de stadion integrat fotbal-atletism. În general acum se construiesc stadioane numai de fotbal, eu spun că e o idee bună, dacă sunt construite din banii clubului sau din banii federaţiei. Pentru că în momentul în care un stadion este construit din banii tuturor (fonduri publice – n.n.), poate că ar trebui să ne gândim la un plan mai integrat, în care mai multe sporturi ar trebui să-şi desfăşoare acolo activitatea. Fiindcă şi la Berlin, la Paris sau Roma stadioanele „olimpice”, cele naţionale, sunt cu pistă de atletism. Şi noi am coborât puţin standardul, după părerea mea. Ne limităm la cele 25.000 de locuri pe care ni le impune UEFA, dar scăpăm din vedere o arenă care să devină emblematică pentru oraşul respectiv. Sau a ţării respective. Bucureştiul chiar are nevoie de un stadion al sporturilor, al bucureştenilor. Braşovul are şi el nevoie de un asemenea stadion. La Braşov am avut patru piste de atletism pe vremuri, s-a demolat Stadionul Muncipal în idea că se va construi altul, dar au trecut opt ani de atunci. Noi am depus un proiect la primărie pentru un stadion de atletism, dar acum depinde de strategia pe care o gândesc cei de acolo.

Atletismul a rămas mult în urma altor federaţii

Măcar în amintirea Iolandei Balaş, n-aţi putea face un efort pentru ca stadionul care-i poartă numele, să devină competitiv, să-l scoateţi în fine la lumină?

Eu am vorbit cam cu toată lumea care a participat la Adunarea Generală şi toţi mi-au mărturisit că îşi doresc acest lucru. Este firesc, proiectul pe care l-au început în anii 2001-2002 doamna Iolanda Balaş şi domnul Nicolae Mărăşescu a fost acela de a se crea un leagăm al atletismului românesc aici la Şosea, pe terenurile donate de regele Ferdinand. Un proiect care să se dezvolte pe măsură ce trece timpul. S-a plecat foarte bine, cu mult înaintea altor federaţii – aduceţi-vă aminte că cei de la rugby abia se organizau –, am luat bine startul, dar am terminat prost. Nu suntem acum în faza de a abandona cursa, dar am rămas foarte mult în urma celorlalţi. Ne-au depăşit foarte mulţi pe două componente: organizarea de competiţii şi construirea de baze sportive. Dar acum stadionul a devenit unul dintre obiectivele mele, vrem să îl facem, avem o locaţie deosebită, un loc minunat şi, ştiţi care e culmea? – că nu mai trebuie mult! Din 2010 de când s-a sistat investiţia nu s-a mai făcut absolut nimic, deşi n-ar trebui decât un 20 la sută de finalizat. Mai trebuie să refacem pista, fiindcă acum nu e omologabilă, trebuie lărgită cu patru metri şi jumătate, să terminăm tribuna şi să instalăm nocturna. Eu zic că cu un milion de euro se poate face.

Dar de unde bani?

Aici sunt mai multe variante, vă spun din prima patru variante. Ar fi un proiect pe care să-l facem împreună cu Compania Naţională de Investiţii, care ar fi cel mai lung şi cel mai costisitor, un proiect cu Ministerul Tineretului şi Sportului, care încă face parte, deţine baza, dar se poate face o colaborare şi cu Primăria Sectorului 1, se poate discuta cu cei de acolo pe tema asta şi mai este, chiar fără niciun fel de glumă, un proiect cu partea privată a atletismului din România. Pentru că eu vă spun că sunt la ora actuală firme conduse de oameni de afaceri care au fost atleţi interesaţi să ajute. Am discutat cu ei şi pe un proiect concret, sperăm să ne înţelegem.

Pentru dezvoltarea unui sport nu ai nevoie doar de baze sportive, ci şi de oameni specializaţi, care să-i înveţe pe cei tineri abc-ul sportului…

Dar există aceşti oameni! Mă gândesc la profesorii care îşi termină orele de educaţie fizică şi apoi se duc acasă, pur şi simplu. Nu sunt deloc implicaţi în sport, iar asta este una dintre marile pierderi ale societăţii, faptul că oameni specializaţi nu sunt implicaţi în niciun fel în sport. Doar zece la sută continuă activitatea cu copiii în afara orelor de clasă. V-o spun cu certitudine, statistic, fiindcă am studiat fenomenul acesta. Din cei 26.000 de profesori de educaţie fizică doar cam 10 la sută sunt implicaţi într-un fel în competiţii, poate 15 la sută cel mult. Ori acea masă educată, specializată în sport ar trebui crescută undeva măcar la 30-40 la sută. Dar trebuie să facem ceva ca să-i atragem în sport! Pentru că au expertiză pentru educaţia de bază, fără discuţie, nu mai trebuie să facem nimic pentru calificarea lor. Ei, aici trebuie să intervenim noi.

Vrem ca în 2022 să transformăm „Internaţionalele” într-un „Grad Prix”

florea-inaltFederaţia de atletism n-a reuşit să păstreze de-a lungul anilor o competiţie majoră, care o definea pe plan internaţional, este vorba despre Campionatele Internaţionale ale României, pe vremuri de mare tradiţie. Mai există ea?

Ea există, dar se desfăşoară aproape în anonimat. Ori că sunt campionate de juniori II, ori că sunt „Internaţionalele” României, o competiţie care există de 70 de ani, foarte mare diferenţă nu este. Şi asta din cauză că nu am reuşit să ne adaptăm zilelor noastre. N-am ştiu să ne prezentăm brand-ul, să ne prezentăm valorile, să prezinţi istoria şi să colaborezi cu oameni care se pricep să „vândă” treaba asta şi să aducă oamenii la acest eveniment. Şi aici este nevoie de proiect special. M-am şi angajat în Adunarea Generală ca imediat după „Internaţionalele” României din 2017 (luna iunie, la Cluj-Napoca – n.n.) în maximum două săptămâni va trebui să semnăm, să facem un parteneriat cu o astfel de firmă de organizare de evenimente sportive pentru ediţia din 2018. Avem nevoie de promovare şi de dezvoltarea brandului. Mai mult decât atât, noi ne-am propus ca la nivelul anului 2022 „Internaţionalele” României să se transforme într-un „Grand Prix” de nivel european! Însă, ca să putem lua o competiţie de nivel european, indiferent care, chiar şi cea de juniori, trebuie să demonstrezi că poţi respecta nişte standarde, să ai o anumită vizibilitate, să ai tradiţie şi să inviţi atleţi de valoare, să asiguri un număr de spectatori şi o transmisie de televiziune cum trebuie. Dacă vom respecta aceste standarde, ne vom putea duce la federaţia internaţională pentru a cere organizarea unui „Grand Prix” II. Eu zic că în 2022 ar trebui să primim unde verde şi să fim înscrişi în calendarul internaţional al competiţiilor europene. Poate vor zice, e bine, dar mai aveţi ceva de lucrat, dar în 2024 putem să vă luăm în considerare. Chiar am discutat cu Constantina Diţă şi cu Gabi Szabo pe tema asta. Da, asta trebuie să facem noi: să reuşim să mobilizăm oamenii în jurul unui asemenea proiect. Dar nu în idea că să avem şi noi o competiţie, ci pentru calitatea spectacolului şi pentru atleţii care vor putea să participe. Şi eu cred că vom reuşi. De fapt, prima oară când vrei să faci un proiect, trebuie să-l scrii, trebuie să crezi în el, să-l promovezi şi să aduni în jurul lui oameni care cred ca şi tine. Numai aşa se pot face lucrurile.

Domnul ministru Marius Dunca este braşovean, ca şi dumneavoastră. El vă sprijină?

Aşa cum am spus-o, deci nu este o noutate, eu l-am cunoscut personal la MTS. Este adevărat că suntem amândoi braşoveni, am auzit unul de celălalt, dar nu am avut ocazia să ne întâlnim înainte. Este şi o diferenţă destul de mare de vârstă între noi, cu alte cuvinte suntem din generaţii diferite. Dar pot astăzi să vă spun că este foarte dedicat pentru sport. Şi un om care atunci când îşi pune un lucru în cap, nu se lasă până nu îl face. Sprijină proiectele pe care le vede, aşteaptă să ne implicăm şi noi în aceeaşi măsură, vorbesc despre federaţiile sportive, fiindcă nu o să facă el treaba în locul nostru. Sunt convins că voi avea parte de sprijin, în special în ce priveşte competiţiile internaţionale, fiindcă îşi doreşte să aducem cât mai multe în România. Este un mod de a ne arăta mai întâi nouă şi după aceea lumii că mai avem valori, că putem să fim organizaţi, putem să facem spectacol – vedeţi Campionatul European de gimnastică, unde a fost un spectacol foarte bine venit în România, într-un moment în care chiar nu se întâmplau multe lucruri.

De când aţi fost ales preşedintele FR Atletism, cum dormiţi noaptea?

La fel ca înainte, vă spun sincer. Există un handicap în dezvoltarea federaţiei, dar lucrul acesta nu mă sperie. Pentru că am mai trecut prin astfel de lucruri – şi iarăşi fac apel la experienţa din administraţie. Am avut de administrat bugete mai mari, am condus structuri cu zece sporturi diferite, hochei, handbal, fotbal şi încă altele la Direcţia Sport şi Tineret a Municipiului Braşov, o direcţie construită de mine, prin care am luat toate bazele sportive ale oraşului şi am construit o structură pentru a sprijini sportul. Şi le-am modernizat pe toate, am luat şi sălile de la şcoli şi le-am integrat într-un sistem pentru sport. Iar această structură există şi astăzi şi funcţionează foarte bine. A fost un proiect amplu, care s-a dezvoltat frumos. Echipa de hochei am înfiinţat-o de la zero, Corona Braşov (azi campioană naţională – n.n.), echipa de handbal am preluat-o de la Rulmentul şi astăzi joacă în prima divizie, cea de fotbal, tot Corona, am înfiinţat-o preluând o echipă de liga a V-a, cu juniori şi am dus-o în divizia B – pot spune că am avut nişte activităţi acolo. Aici (la FRA – n.n.) este o altă problemă, cea a valorilor şi a istoriei federaţiei. Şi trebuie să recunosc că atunci când mă uit în jur sunt copleşit şi simt nevoia şi-mi scot pălăria. Este un loc excepţional, bazat pe o tradiţie imensă. Dar am şi eu atuurile mele şi încerc să compensez şi să creez echilibru.

Vă mulţumesc foarte mult, domnule preşedinte, şi vă urez succes în tot ce veţi întreprinde!

(Subtitlurile aparţin redacţiei)

„Sloganul meu este: Atletismul trebuie să ne unească, nu să ne risipească! Chiar cred în el, cred că a venit vremea să ne unim. Uşa mea este deschisă şi mă bucur de oricine care intră şi vrea să ajute.”
„Cred că una dintre greşelile importante pe care a făcut-o societatea, din punct de vedere sportiv vorbesc, este aceea că s-a îndreptat foarte mult asupra medaliilor, asupra federaţiilor, asupra ministerului, dar nu s-a îndreptat deloc către şcoală!”
„Dacă mă întrebaţi pe mine, chiar nu ştiu cum Dumnezeu nu se poate construi o pistă în România, fiindcă nu este un capăt de ţară. Cu un milion de euro o construieşti la cel mai înalt standard de calitate de pe planetă. Deci nu este vorba de bani!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *