Interviu cu doamna Vali Ionescu-Caciureac, președinte CS Rapid București

„În sport, victoriile sunt mai puține decât înfrângerile”

Pur și simplu la Rapid n-am putut găsi un birou, o cameră mai acătări pentru a sta de vorba cu președintele grupării sportive din Giulești. Până la urmă doamna Caciureac m-a invitat să luăm loc chiar în holul sălii de jocuri, înghesuiți între două maldăre de dosare și trofee sportive depozitate temporar. Dar nu mi-a părut rău…

Dumitru Graur: Doamnă președinte, ne primiți în plin șantier de demolare a celebrei arene Giulești, intrată într-un proces de modernizare. „Rapidul nu moare!”, se spune adesea – dar se știe că au existat ceva „lupte” pentru ca stadionul să primească aprobare de la CNI pentru reconstrucție…
Vali Ionescu-Caciureac: Da, pentru că stadionul nostru este prins între linia de tramvai și calea ferată, avem foarte puțin spațiu în afara stadionului – nu suntem ca Steaua, care are stadionul în câmp -, nu poți să demolezi ușor, suntem la patru metri de peretele teatrului (fostul Teatru Giulești, actuala Operă comică pentru copii – n.n.). Chiar astăzi urmează să se închidă artera de circulație, care oricum seara este plină ochi de mașini, nu știu cum vor mai ajunge oamenii acasă. Se închide o bandă, fiindcă trebuie demolată tribuna principală a stadionului, inclusiv copertina aceea foarte grea. Dar, cum să vă spun; pentru mine este o bucurie că în cele din urmă stadionul a primit aprobare, fiindcă el înghițea foarte mulți bani, era foarte greu de întreținut. Era foarte vechi (Giuleștiul a fost inaugurat în iunie 1939, deci cu 80 de ani în urmă! – n.n.), iar condițiile din săli ajunseseră foarte proaste. Din ce în ce mai greu de suportat. Nu mai puteam aduce copii la stadion, pentru că orice părinte vrea să vadă un vestiar nou, o bază sportivă cum se cade, devenea tot mai greu să-i aduci, chiar dacă vorbim de copiii din cartier, iar părinții doresc ca ei să facă sport. Faptul că stadionul se va reface și că va avea în incinta lui toate sălile noastre de antrenament, înseamnă că vom avea din nou o pepinieră foarte bună la Clubul Sportiv Rapid.

De fapt care mai sunt legăturile dintre CS Rapid și echipa de fotbal purtând aceleași nume? Din câte știu, la ora actuală sunt mai multe echipe Rapid, iar „Academia Rapid” a încercat să vă folosească până și sigla!
Au pus pe pagina lor de online toate siglele pe care Rapidul le-a avut de-a lungul anilor, inclusiv sigla noastră, dar nu s-au folosit de ea pe echipament, asta nu. Mai există o echipa a suporterilor, „Frumoșii nebuni ai Giuleștiului”, iar echipa unde Pancu este antrenor, fosta „Academie”, a devenit acum este Fotbal Club Rapid. A câștigat în instanță noua denumire, ca fiind continuatoarea fostul Rapid București. Ambele au fost chiriași la noi, plăteau de fiecare dată când aveau meciuri pe Giulești. De fapt, au fost chiar trei echipe: suporterii, Academia și AFC-ul, echipa lui Horia Manoliu (patronul ultimei echipe – n.n.). Noi i-am lăsat pe toți să joace la noi! Când au dorit, au putut închiria stadionul. Au fost practic chiriașii noștri. Și am avut relații foarte bune cu ei. Mai nou, jucătorii de la echipa de fotbal vin la meciurile echipei de handbal. Vin și le susțin pe fete. Dar și „ Frumoșii nebuni ai Giuleștiului” vin!

Și nu o dată s-au certat, fiind două formații care nu se înghit deloc…
Astea sunt problemele lor, pe noi nu ne afectează în niciun mod. Atâta timp cât le-am permis tuturor echipelor Rapid să joace aici, noi n-am avut nicio problemă. În liga a IV-a și a V-a au plătit în jur de 4.500 de meci.

Rapid are singura echipă de popice din Capitală!

De constucția noului stadion va beneficia în primul rând Clubul Sportiv pe care-l conduceți. Practic, în ce vor consta aceste beneficii?
Stadionul este proprietate privată a statului, care este reprezentat de Ministerul Transporturilor. Iar ministerul ni l-a dat nouă în administrare. Prin Hotărâre de Guvern, în 2004. Cel mai mare beneficiu este că vom avea sălile de sport de sub tribune, toate noi, echipate de nou. Vom reveni acasă cu toți sportivii, pe care acum am fost obligați să-i realocăm în diverse săli de sport, plătind chirii. Abia acum simțim greutatea faptului că nu mai există stadionul vechi, fiindcă am devenit noi chiriași prin alte săli. Când noul stadion va fi gata, venim acasă cu toate secțiile și în plus vom putea face din nou venituri proprii. Iar aceste venituri, odată cu Ordonanța 38, se pot investi în contractele de activitate sportivă. În felul ăsta poți să ridici clubul ca valoare sportivă, poți să aduci sportivi de valoare.

Noul stadion va avea și pistă de atletism?
Nu pistă de competiție. De altfel, Giuleștiul n-a avut niciodată o pistă de concurs. Pista va fi realocată și ea sub tribună, așa că nu va încurca cu absolut nimic echipa de fotbal sau stadionul. Va fi sub tribună, cum spuneam, o porțiune va putea fi folosită pentru încălzirea fotbaliștilor, iar în restul timpului va fi folosită de grupele de copii și juniori. Un alt mare beneficiu pentru noi este că după 20 de ani vom avea din nou popicărie!

Acum unde se antrenează sportivii?
Popicăresele noastre se trezesc de câte ori au antrenament dimineață la 4 și merg cu trenul la Fieni! Acolo este singura pistă de competiție din zona noastră. Își fac antrenamentul, apoi se întorc la București. Este cumplit. Iar la Fieni plătim chirie, nu se duc gratis. Când totul va fi gata la noi, vom avea două piste, la tribuna a II-a. Dacă nu știați, vă spun că noi păstrăm singura echipă de popice din București! Noi am păstrat-o fiindcă avem tradiție, o avem pe doamna Vasilica Pometcu, care este o femeie deosebită, și ea popicărească la vremea ei, tot la Rapid. Deci ne bucurăm foarte mult pentru readucerea popicelor la club!

Bazinul fără apă

Vă rog de asemenea să ne spuneți când va fi gata bazinul acoperit de polo. Și cine vor fi marii beneficiari ai unei baze sportive pe care Rapidul o așteaptă de peste 30 de ani?!
(sigură) Bazinul a fost prima provocare a mea ca președinte. Era în 2011, și chiar în prima lună am făcut cerere la CNI pentru acest bazin. Avea foarte mulți ani de când era o ruină. Am făcut cerere să intrăm în programul de reabilitare a bazelor sportive, dar a durat foarte mulți ani până am intrat pe lista-sinteză.

Dar știți povestea lui?
Da, cum nu! În 1989 a trecut pe pod Elena Ceaușescu și i s-a părut că e prea înaltă construcția. A dat din mână și totul s-a oprit. Bazinul era aproape gata. În octombrie a început demolarea, s-au spart geamurile și s-a scos acoperișul. Apoi a venit Revoluția și nimeni n-a mai făcut nimic. Așa a ajuns o ruină.

Și cum e acum?
Am depus cererea în 2011, dar cred că am început să mișcăm prin 2015, când cu foarte multe drumuri și rugăciuni am intrat pe lista-sinteză. Acum doi ani a început reconstrucția, trebuia să dureze nouă luni, dar am avut ghinion că firma care a licitat nu a fost o firmă puternică și a mers foarte greu această reabilitare-modernizare, fiindcă scheletul de bază a fost păstrat. S-a mărit nițel cuva, ca să o aducem la dimensiunile jocului de polo. Totul e modern. La momentul acesta mai avem nevoie doar de o săpătură de branșament de apă, care însă nu se mai poate face până nu se termină de tot demolarea stadionului. În rest, bazinul e gata.

Deci bazinul cu apă nu are apă!
Nu. Nu are încă. Până nu se curăță tot ce s-a demolat, nu putea face săpătura pentru branșament. Cred însă că maximum într-o lună se va reîncepe lucrarea și dacă vom avea și apă, vom putea și înota. Idea este ca, atunci când ne vom aduce echipele de polo acasă prima grijă este să ne facem o pepinieră, începem să facem și inițiere…

De unde le aduceți acasă?
De la Floreasca. Acolo se antrenează și joacă atât echipa de băieți, cât și cea de fete, care este campioană națională. Plătim evident chirie, o chirie de ne…

Dacă le aduceți acasă scăpați de chirie.
Da, și ne vom ocupa mai mult de băieți. La fete avem un sponsor, este firma Brenntag, pe Alex Badea, care ne ajută extraordinar. De aceea suntem și campioni. Tot ce vom produce la bazin, ca fonduri proprii, vom investi în echipa de băieți. Fiindcă avem tradiție și trebuie să aducem echipa de băieți acolo unde a fost odată. Deja am aprobat tarifele de închirire a bazinului în Consiliul de conducere, așteptăm să preluăm bazinul de la CNI și să începem să lucrăm. Noi înșine, ca să nu mai plătim chirie la Bazinul Floreasca, dar și altora care vor dori să se antreneze și să joace aici, să facem venituri proprii. Deja avem solicitări de închiriere de la cluburi private. În primul rând trebuie să acoperim cheltuielile bazinului, fiindcă el va costa foarte mult ca întreținere, și să facem și profit. De asemenea, să facem inițiere pentru copii, să avem pepiniera noastră.

O zi cu două recorduri mondiale la lungime

O să vă rog acum să ne întoarcem puțin în timp. Povestiți-ne cum ați trăit ziua de 1 august 1982…
(zâmbet larg) O… e așa de mult de atunci!

…acel concurs de neuitat de pe stadionul „23 August” din București. Nu mă puteți minți, pentru că am fost și eu acolo, în urmă cu aproape 37 de ani!
Așa este. O viață de om, 37 de ani! Ca să vă spun sincer, performanțele din ziua de 1 august au putut cumva fi prevăzute cu ce se întâmplase înainte. Deci, era recordul mondial 7,09 m – Vilma Bardauskiene, o rusoaică (din Lituania – n.n.). Eu fusesem cu Anișoara (Cușmir – n.n.) la un meci bilateral Ungaria – România, la Debrecen și sărisem acolo, eu 7,05 m, cu doar trei săptămâni înainte de Campionatul național. Cumva recordul mondial era în pericol. Anișoara sărise 7,01 m undeva, așa că din lupta asta, ca să ieși campioană națională la lungime în Romania, era musai să faci un rezultat de excepție. Și din rivalitatea asta sportivă dintre noi două a ieșit acest record mondial de 7,20 m, care pentru mine e o amintire foarte frumoasă și pe care o păstrez undeva într-o cutiuță a memoriei.

Dar au fost două recorduri mondiale în aceeași seară!
Da. Anișoara a sărit 7,15 m la a cincea sărtitură. Până în acel moment eram la o egalitate perfectă: 7,00 m amândouă, 6,99 m amândouă, depășit pentru amândouă, iarăși 7 metri nu știu cât, și a venit săritura a cincea. Ea sărea ultima pe listă, iar eu săream prima. Anișoara a sărit, a făcut record mondial, s-a întrerupt concursul, să se măsoare din nou, să se facă fotografii…iar eu așteptam. Nu știu cum am reușit să mă rup de tot ce se întâmpla acolo. Stadionul era plin, dacă ve aduceți aminte. La tribuna oficială era nebunie. A trebuit să mă detașez și să mă concentrez, fiindcă urmam eu, cu cea de-a șasea. Ultima mea săritură! Și bătea vântul din față, și bătea – că eu am sărit având vânt din față atunci. Mă uitam la ceas, mai aveam câteva secunde și-mi dădea săritură anulată, și-am plecat așa, cu vântul din față. N-am știut ce s-a întâmplat, probabil că din cauza vântului eu am tras și mai tare în alergare, în tot ce-am făcut și când am aterizat, și am auzit vuietul ăla al stadionului, atunci am știut sigur că săritura mea e mai lungă! (7,20 m, nou record mondial – n.n.) Și asta a fost.

Fabulos
Da, fabulos. A fost o zi fabuloasă!

E bine să știe și tinerii lucrul acesta! Era o vreme când împreună cu Anișoara Cușmir dominați proba feminină de săritură în lungime, deținând pe rând recordul mondial. Dumneavoastră ați fost campioană europeană și vicecampioana olimpică a probei, iar Anișoara vicecampioană europeană și campioană olimpică, în 1984, la Los Angeles. Din păcate la acea vreme campionate mondiale de atletism nu existau. Cum se făcea că România dădea două atlete atât de bune în același timp?
Pentru că eram foarte puternice amândouă și cu rezultate de top, era imposibil ca din această rivalitatea să nu iasă și rezultate. Practic ne luptam noi două la toate concursurile mari. Eu eram de la Rapid, iar Anișoara de la Steaua. Dar știți ce era cel mai greu? Că ne vedeam în fiecare zi la antrenament! Ne antrenam amândouă pe stadionul de atletism de la „23 August”, lângă Centrul de medicină. Când te duci la Olimpiadă sau la Europene, îți vezi adversara o singură dată, la concurs… Dar s-o vezi în fiecare zi – și la masă, și-n hotel, și la antrenament!…

Nu cred că erați prietene…
Nici nu ne dușmăneam, exclus. Ne respectam. Respecta fiecare rezultatul celeilalte. La concursuri nu vorbeam, dacă aveam antrenorii cu noi. La Los Angeles am fost însă amândouă singure. Și ne-am ajutat la antrenamente. Pentru că nu aveam un antrenor de sărituri și stabilisem între noi, făcea ea înainte și eu după; stăteam eu și mă uitam unde bate și ce face în săritură, apoi stătea ea. Am stat o lună și jumătate acolo, mai cu seamă că lungimea fete a fost în ultima zi și trebuie să spun că ne-am ajutat foarte multe una pe alta în antrenamente. Cred sincer că rivalitatea dintre noi a dus la rezultate. Noi și acum suntem prietene, fiindcă suntem dintr-o altă generație. Nu vreau să jignesc pe nimeni (tace o clipă, vrea să evite polemica), dar suntem dintr-o altă generație…

Ei da, din păcate. Se făcea atletism pe vremea aceea.
Da. Eram foarte ascultătoare, și nu aveam tentanții. Nu erau tentanțiile care sunt acum, gândiți-vă că televizorul mergea de la 8 la 10 seara, nu existau prea multe cărți pe care să le citești, nu existau cinematografele de azi unde să te duci, Mall-uri, Internet, n-aveai cum să stai pe Facebook…

Recordmană mondială și la triplu salt

Să-i amintim aici și pe antrenori.
Al meu a fost Mihai Zaharia și al ei Ioan Moroiu. Din păcate niciunul nu mai trăiește. Zaharia m-a adus pe mine la club când aveam 17 ani. Acum o sută de ani! (râde, apoi revine). Acum 42 de ani. Eram elevă în clasa a XII-a și junioară în ultimul an. A venit la Stadionul Tineretului, eu făceam sport la Clubul sportiv școlar, la „Triumf”, venise să ia un săritor de înălțime de la antrenoarea mea, doamna Gîrleanu. Eu făceam tot înălțime, dar nu mai doream să mai fac sport. Ajunsesem la nivelul de campionă națională de juniori II, am sărit 1,72 m. Nu săream deloc la lungime. Mă gândeam chiar să renunț, eram acolo pentru mă pregăti pentru normele de la IEFS, fiindcă eram clasa a XII-a și voiam să dau la facultate. Și Mihai Zaharia a zis: „O vreau și pe fata aia, mi-o dai?” Doamna Gîrleanu a zis „poți s-o iei, dar nu cred că mai face sport de performanță”. „N-are nimic, i-a zis Zaharia, o vreau”. Și a venit la stadionul Republicii, când am dat normele de examen la IEFS, m-a susținut de pe margine; mi-aduc aminte că eu nu puteam să fug 800 de metri, era foarte greu. Ca săritoare în înălțime nu fugeam mai mult de zece metri, iar acum 800! Mi-aduc și acum aminte că a venit cu soția lui și au stat agățați de gard, sus în tribună. Și strigau la mine! După care m-a revigorat după proba de 800 și mi-a zis așa: „Uite, termini examenul și apoi vii la mine la Rapid, că vreau să te iau în cantonament. Bine? Tu o să faci lungime și o să ajungi mare sportivă”.

Văzuse ceva.
Țin minte că m-am dus acasă și i-am spus maică-mii că am întâlnit azi un om nebun. Păi, de ce? Pentru că mi-a zis că voi fi mare săritoare în lungime și mare campioană, dar eu nici nu știu să sar la lungime!

Și?
Ei, vin eu aici (la Rapid – n.n.), unde domnul Zaharia avea grupa aia, cu Veronica Buia, campioană la suta de metri, niște băieți săritori grozavi la lungime, fiindcă era și antrenorul național la sărituri pe vremea aia. Și-mi spune: „Uite, eu plec cu seniorii, tu vii cu Geta, adică cu soția lui. Vă vedeți peste câteva zile la Gara de Nord la Informații și veniți cu trenul la Vila CFR de la Predeal”. Era chiar la linia de tren, auzeai toate trenurile. La nouă jumătate în ziua respectivă m-am prezentat la Gară, dar doamna Zaharia uitasem să mă pună pe delegație, pe ordinul de călătorie, că nici nu știa cine sunt. Și-a vizat ea repede carnetul CFR și așa am ajuns în cantonament. După două zile de antrenament cu dl. Zaharia, la masă, într-o seară, am început să plâng fiindcă nu mai puteam să-mi tai friptura din farfurie, îmi tremura cuțitul în mână de oboseală. (râde) În viața mea nu făcusem antrenament în halul ăla. El m-a întrebat de ce plâng. Fiindcă sunt atât de obosită că nu pot să-mi tai friptura. Și el mi-a zis: „Nu-i o problemă, ți-o tai eu”.

Ha, ha, ha…
Și în primul an, tot pe Republicii, deci din nimic, am sărit 6,45 m și am venit vicecampioană națională de seniori. Iar în următorul an, în 1981, a venit boom-ul: am sărit la sală 6,79 m – am egalat recordul mondial indoor -, iar în 1982 am făcut record mondial „afară”. Nu trecuseră decât trei ani de când mă luase dl. Zaharia la antrenament!

Fabulos. Încă o dată: fabulos!
Haideți să vă mai povestesc ceva haios. Proba de triplu salt la femei s-a introdus în ’85. Am fost și eu în turneul din America, la care mergeau atletele noastre de valoare, Doina Melinte, eu, Cușmir, Puică…, din 3 ianuarie până la sfârșitul lunii martie, cu concursuri la San Diego, Los Angeles și la sfârșit concuram la Madison Square Garden (la New York – n.n.), la Campionatele internaționale ale Americii. În ’86, când am plecat la turneul acela, deja se sărea de un an jumătate triplu și recordul mondial la fete era de 13,56 m. Al unei rusoaice. La concursul de la Los Angeles era și proba de triplu fete. Triplul salt era la ora patru, iar lungimea fete era la ora șapte seara. Nae Mărășescu era șeful delegației. Domnul Zaharia m-a întrebat: „Nu vrei să sari și triplu?” Eu m-am mirat, cum să sar eu la triplu, că nu făceam pregătire niciodată pentru triplu. Eu făceam doar pentru lungime, și oricum nu aveam cuie de triplu salt! Știți, cu călcâi special, altfel de pantofi decât cei de lungime. Zice: „Vii și tu și faci o săritură, două și vedem cum merge”.

Și cum a mers?
M-am dus eu la concurs la ora trei, m-am încălzit, la patru a început concursul. Americance, rusoaice, una din Noua Zeelandă… Simțeam că nu am elan. Zaharia îmi spune: „Pune zece pași. Nu poți să sari cu elanul de lungime, că e prea mare viteza. Fă un elan mai scurt. Pune zece pași, că nu știi să sari din viteză mare, nu poți să ții pașii”. Și-l aud pe domnul Mărășescu, din tribună: „Băi, vezi să nu dai cu fundul de tartan!”, vrea să spună că n-o să intru nici în groapă… (râde copios). Adică să n-ajung la nisip! OK. Fac eu prima săritură, intru în groapă, cred că vreo 13,20 m am sărit. Și-mi zice domnul Zaharia: „Auzi, ia du-te doi pași în spate și mai fă doar una, apoi gata, că pe urmă obosești și nu mai poți să sari la lungime”.

Asta înseamnă să fii antrenor!
Mi-a zis să mă duc doi metri mai în spate și să fug, că văzuse că nu alergasem. Să dau drumul la alergare, dar să fie ultima săritură, ca să nu stric lungimea. Noi venisem acolo pentru săritura în lungime. OK. Și m-am dus un pic mai în spate, m-am băgat pe alergare și când am aterizat în groapă am sărit fix 13,97 m. Adică am bătut recordul mondial cu vreo 40 de centimetri! (râde) S-a întrerupt concursul, dăi cu poze, dăi cu omologare, dăi cu fotografii… Și așa am făcut eu record mondial la triplu, în ’86. Cu 13,97 m nu te faci de râs nici în ziua de astăzi… Intri în finală cu el. Fără să fii sărit triplu niciodată în viața mea!

Recunosc că îmi era total necunoscută această fațetă a carierei dvs.
Și după aia am primit tot felul de invitații de participare la concursuri. Am fost în Noua Zeelandă la concursuri, am sărit prin Japonia la triplu salt, aproape că începusem să primesc inviații la triplu mai multe ca la lungime.

Club cu buget mic și pretenții mari

Cum ați ajuns președinte?
Domnul Zaharia era președinte la Rapid. El a fost președinte timp de 22 de ani. Când a devenit liber un post de vicepreședinte, i-am spus domnului Zaharia că vreau și eu să mă prezint la examen. Toate colegele mele, Doina Melinte, Fița Lovin erau șefe în administrație. Și-am zis, de ce ele pot și eu n-aș putea? Domnul Zaharia a zis OK, deși eram antrenoare de atletism la club, dar mi-a spus că voi susține examenul la minister, nu la club. Să-mi iau tematica de concurs și să încerc. Și așa am ajuns vicepreședinte în 2000, iar în 2011 domnul Zaharia a ieșit la pensie. Am fost interimar vreo lună și jumătate și apoi doamna Boagiu, care era ministrul Transporturilor, m-a numit președinte.

Cum e să fii președinte la Rapid?!
E foarte greu. Pentru că sunt pretențiile foarte mari. Avem suporteri care-și doresc performanțe și bugetul de destul de mic. Gândiți-vă că noi la Rapid avem sub două milioane de euro buget, pentru toate secțiile. Și trebuie să ne batem cu CSM și cu Steaua… Ce să faci cu un milion și opt sute de mii de euro la 14 secții sportive? Și o bază sportivă de 38.000 de metri patrați de întreținut. Vă spun numai ca să vă faceți o idee: factura la RADET, luna trecută, chiar în condițiile în care stadionul nu mai funcționează de două săptămâni, a venit un miliard și cinci sute de lei vechi (150.000 RON – n.n.)… Doar o factură de utilități! Ce să mai rămână și pentru sport? Dar suntem optimiști că stadionul, când va fi gata, va produce mulți bani. Va avea restaurante, ne-am gândit să dăm spații în locație de gestiune și vom primii chirie pe ele. Stadionul va fi închiriat pentru activități sportive, pentru activități culturale, pentru concerte… De abia atunci ne vom ridica noi.

Să dea Cel de sus să fie gata stadionul cât mai repede. Din câte s-a spus, termenul de dare în folosință trebuie să fie 2020…
Da, așa sperăm și noi.

Fiind club departamental, cât de mare este subvenția pe care CS Rapid o primește acum de la Ministerul Transporturilor?
Noi primim sub un milion de euro subvenție anual. Funcționăm în mare măsură din venituri proprii, dar subvenția ne ajută mult. De anul acesta însă, nemaiavând stadionul, o să avem și mai puțini bani. O să ne fie greu. Dar când stadionul va fi gata, sunt convinsă că ne vom ridica. Dacă vom avea bani, vom investi în primul rând în echipe.

Chiar doream să vă întreb care sunt echipele dvs. cele mai valoroase.
Echipa cea mai iubită este fără îndoailă cea de handbal feminin. Avem acum un ajutor de la fostul președinte de la CSM, Bogdan Vasiliu, care este președintele secției de handbal. El este om de afaceri, dar e un bun manager sportiv, cu multe conexiuni între impresari, sportivi. Îmi pun mare bază în el că ne va ajuta să ridicăm echipa de handbal. Este absolut voluntar ceea ce face, dar este ambiția lui de a demnostra că poate să mai facă o echipă mare. În afară de handbal mai avem atletism, haltere, lupte libere și greco-romane, volei fete și băieți, baschet fete și băieți, popice, polo, box, karate, judo… 14 secții cu totul. Cum vă spuneam, la momentul acesta toate se antrenează în spații închiriate: karatele se antrenează deocamdată … aici (râde, este vorba chiar de holul sălii de jocuri, locul în care se desfășoară interviul!), dar îi vom muta curând la Piața Crângași. Nu vrem să mergem prea departe. Noi facem sport cu copii din zonă, cu copii de rapidiști și copii din cartier, dacă te muți la „Lia Manoliu”, nu mai vine nimeni. Ne pierdem pepiniera, ne pierdem copiii. Și atunci noi am încercat să găsim cât mai aproape. Atletismul l-am dus la ANEFS, am închiriat sala, boxul l-am dus la „Sindicate”, la Metrou, la Piața Unirii, halterele le-am dus la „Steaua”, lângă Spitalul Militar, e acolo o sală de haltere, karatele vrem să le ducem în Crângași, am găsit la piață o sală – din mai multe magazine, patrona pentru noi sparge pereții și face o sală, foarte probabil un an, doi va trebui să stăm acolo, poloul face la Bazinul Floreasca dintotdeauna, și o să vină înapoi când o vrea Dumnezeu… De fapt trag speranțe să se termine bazinul nostru într-o lună. Ca să vă spun, crezând că vom avea bazinul gata, am luat un turneu pe care acum trebuie să-l facem la „Floreasca”, și plătim chirie acolo, n-aș fi crezut niciodată că bazinul nu va fi gata…

Era să mănânce bătaie la un meci de fotbal la Pitești!

V-ați căsătorit cu un fost fotbalist rapidist, Vasile Caciureac, despre care am citit nu demult că este antrenor la Oltenița…
Nu, nu mai e! Lanțul de iubire n-a durat decât câteva luni. Acum nu s-a mai dus acolo. Așa-i în fotbal…

V-a plăcut fotbalul dintotdeauna sau numai după ce l-ați cunoscut pe Vasile?
Aaah, eu mă duceam la meciurile de fotbal, pe stadionul Republicii (stadion demolat pentru construcția „Casei Poporului” – n.n.), încă înainte de a veni la Rapid! Am ținut cu echipa Rapid înainte de a fi legitimată aici. Mă duceam după echipa de fotbal cu domnul Zaharia pe la Pitești, mi-aduc aminte când a ieșit bătaia aia celebră cu galeria adversă… (zâmbește) De-abia am ieșit de-acolo, ca să fugim, să nu luăm și noi bătaie… Eu sunt rapidistă de fotbal de când mă știu. Și pe Vasile l-am cunoscut aici, la stadion, la antrenament. Așa ne-am împrietenit. Însă mergeam la meciurile de fotbal cu mulți ani înainte să-l cunosc pe el, cum v-am spus.

Echipă de fotbal proprie veți mai avea vreodată?!
Nu. Pentru că suntem instituție publică și poți să duci echipa numai până la Liga I. Acolo jucătorii au carnet de profesionist și noi nu putem avea așa ceva, suntem amatori. Dar la fotbal Rapidul există. Și vor fi mereu aici, este casa lor acum și așa va rămâne. Suporterii o iubesc, nu e nicio problemă.

Clubul Rapid rămâne un pol de atracție al cartierului Giulești?
Da, își aduc părinții copiii la noi. La noi este gratuit, toate sporturile se pot face gratuit, nu percepem nicio taxă – și părinții vin cu cei mici de mână. Când vom avea în fine o bază sportivă nouă, cu stadion și săli de antrenament pentru toate sporturile, cred eu că atracția va fi și mai mare.

Foarte mulți sportivi se lasă la încheierea liceului

Doamnă președinte, ați fost o foarte mare campioană. Ultima întrebare: cum priviți situația actuală a sportului românesc?
(pauză de gândire) Nu știu. Zic eu că nu suntem pe roze, parcă nu sunt atât de mulți copii cum mi-aș dori eu, și sportivi sunt din ce în ce mai puțini. Ar fi nevoie de o bază de selecție mult mai mare, pentru că din mulți, rămân puțini. Foarte mulți vin, rămân puțini, și foarte puțini din acești puțini performează. Noi suntem un popor de oameni foarte talentați și de-a lungul anilor asta s-a demonstrat, avem o salbă de campioni olimpici și mondiali. Dar din păcate foarte mulți părinți își îndreaptă copiii prea puțin spre sport. Sau îi lasă să facă sport până la clasa a XII-a. Noi ne lovim de lucrul acesta: aducem și creștem copii, dar de la a XII-a în sus abandonează activitatea. E foarte greu să-i ții. Doar cei foarte talentați rămân în fenomen. Ceilalți, care n-au performat până atunci abandonează. Sau, în cel mai bun caz, mai fac câțiva ani când sunt la facultate, dar doar cei care au astfel programul încât să le permită să vină și la antrenament. Cam așa se face trierea. Ca fost antrenor de atletism vă spun: mergeam în fiecare toamnă și selecționam copii de pe la școli; luam 30, să spun. Din 30, mă alegeam în vara următoare cu maxim 12; din cei 12, unul sau doi îmi spuneau că vor fi ceva! Cam așa se face trierea; pe parcurs ei își dau seama că nu sunt destul de buni, că sunt nemulțumiți, că părinții nu-i mai lasă fiindcă n-au notele la școală așa cum și-ar dori ei… Dacă n-ai bază de selecție, dacă n-ai mulți copii aduși, de unde să păstrezi? Sportul e greu. Cine face de plăcere, e foarte bine, dar când ajungi la performanță și trebuie să pui osul la bătaie, atunci mulți spun „la revedere”. Și știți, victoriile sunt de obicei mult mai puține decât înfrângerile. Și trebuie să știi să gestionezi înfrângerile. Eu când eram antrenoare le spuneam sportivilor: bucurați-vă de victorie și la un concurs municipal, dacă l-ați câștigat! Că poate la naționale veți avea vreo entorsă și nu mai puteți să luați medalie. Dar bucurați-vă de câștigul ăsta, bucurați-vă de diplomă, bucurați-vă de orice diplomă și medalie!

Victoriile sunt mult mai puține decât înfrângerile, frumos spus…
Cam așa e (ușor întristată). Nu ieși întotdeauna campion, mai ieși și pe locul doi, pe trei, sau nu iei medalie deloc. Și atunci, trebuie să poți să gestionezi, ca să mergi mai departe. Dar vreau să fiu totuși optimistă, la sfârșit: sunt convinsă că ne vom reveni, fiindcă suntem un popor talentat la sport.

Vă mulțumesc, doamnă președinte!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *