Interviu cu Dragomir Cioroslan, director al Departamentului de dezvoltare şi strategie internaţională al Comitetului Olimpic al SUA

„A câştiga o medalie la Campionatele Mondiale sau Jocurile Olimpice este în proporţie de 90 la sută o problemă de caracter!”

interviu-copertaÎntâlnire neaşteptată cu Dragomir Cioroslan la Budapesta, la Campionatul Mondial de judo. Pe Dragomir l-am văzut ultima oară în vara anului 2006, atunci când, ca realizator al programului „Parfum de Glorie”, am fost invitatul său la Centrul de pregătire olimpică a sportivilor americani (US Olympic Training Center) de la Colorado Springs. Pare neschimbat, în ciuda celor 11 ani care au trecut între timp. Cioroslan a fost pe vremuri halterofil de performanţă, a obţinut o medalie de bronz la JO de la Los Angeles 1984 pentru România, atunci când sportivii români au stabilit recordul de medalii olimpice de neimaginat astăzi: 53, dintre care 20 de aur! Cioroslan a concurat la 75 kg şi s-a clasat al treilea în categoria sa, cu 332,5 kg la total. Studios din fire, fostul halterofil a absolvit institutul de specialitate şi a funcţionat mai mulţi ani pe postul de antrenor al lotului naţional şi totodată pe cel de secretar general al Federaţiei Române de Haltere, promovat de Lazăr Baroga, marele animator al halterelor româneşti. Succesul din sala Loyola a Universităţii Marymount, în 1984, l-a adus în atenţia americanilor, astfel încât, imediat după Revoluţie, Dragomir a ajuns la Colorado Springs, pentru a-şi schimba definitiv viaţa şi a începe o carieră de succes în perimetrul olimpic american. Povestea lui merită să fie ascultată.

Dumitru Graur: Mă bucură mult revederea, Dragomir! Dar cred că mai întâi trebuie să le povestim cititorilor cum ai ajuns să lucrezi în Centrul Olimpic de la Colorado Springs.

Dragomir Cioroslan: În 1990 am aflat că americanii doreau să creeze un centru naţional de pregătire în domeniul halterelor. Aşa am ajuns eu acolo, în luna aprilie 1990 şi am fost angajat la 25 mai, după numai o lună. Am văzut Centrul olimpic, nu era desigur ca acum, dar totuşi era destul de mare. I-am întrebat imediat unde este sala de antrenament şi unde sunt sportivii. „Păi nu sunt, mi s-a răspuns. Duceţi-vă dumneavoastră şi căutaţi-i! Iar pentru sală, aşteptăm să ne faceţi un proiect şi o vom construi”. Deci, n-aveau nimic. Am călătorit mult, am vizitat vreo 40 de cluburi şi la final am selecţionat doar şase juniori. După numai primul an şi jumătate am câştigat prima medalie pentru Statele Unite la haltere, din toată istoria sportului american, un bronz la Campionatele Mondiale pentru juniori. După doi ani toţi cei şase foşti juniori s-au calificat la Jocurile Olimpice de la Barcelona, 1992! Americanii au fost desigur încântaţi. Şi astfel programul a început să crească în prestigiu, în reputaţie, am avut din ce în ce mai mulţi candidaţi; la un moment dat am avut 34 de sportivi în pregătire. Tineri care s-au mutat din diferite state şi au venit la Colorado Springs, unii şi de la 3.000 km depărtare, pentru a se antrena alături de noi. Şi au început să vină tot mai multe medalii, la început la juniori, apoi la seniori, dar şi la campionatele feminine. Creasem o componentă feminină a programului în 1996 şi de aici a venit prima medalie olimpică de aur a SUA la halterele feminine, la Sydney, în 2000: Tara Knott, la 48 kg. A fost un program de mare succes. Am lucrat ca antrenor principal al echipei masculine de haltere a Statelor Unite până în 2004. Timp de patru ani consecutiv am fost desemnat cel mai bun antrenor de haltere din Statele Unite. Am dus doi sportivi la Jocurile Olimpice de la Atena, apoi m-am retras din antrenorat.

Ce a urmat?

Mi s-a propus o nouă poziţie şi astfel am devenit director al Departamentului de parteneriat pentru înalta performanţă al USOC (Comitetul Olimpic al Statelor Unite – n.n.). Responsabilităţile mele erau în principal să lucrez cu oraşul Chicago în pregătirea candidaturii pentru JO din 2016. Am pierdut din păcate această candidatură (Jocurile s-au desfăşurat la Rio de Janeiro – n.n.), dar am avut trei ani de muncă intensă, fiindcă o asemenea candidatură este foarte complicată. Apoi secretarul general al USOC, dl. Scott Blackmun, un om excepţional, m-a chemat şi m-a întrebat: „Cum vezi tu relaţiile internaţionale ale organizaţiei noastre?” Şi-au dat probabil seama că au pierdut organizarea Olimpiadei din cauza unor relaţii destul de slabe cu partenerii străini, cu alte organizaţii internaţionale. Şi s-au hotărât să schimbe lucrurile. Aşa am început să mă ocup de strategia internaţională şi dezvoltare a Comitetului olimpic, ceea ce fac şi astăzi. De câtăva vreme am început să ajut şi federaţiile sportive naţionale să îşi dezvolte relaţii de calitate în federaţiile internaţionale, în fiecare sport. Vrem să le susţinem pentru a obţine poziţii de lideri în forurile internaţionale. Dacă vrei, este şi motivul pentru care mă aflu aici!

Adică la Budapesta, la CM de judo, o competiţie care a reunit cele mai puternice personalităţi ale sportului mondial, invitaţi personali ai preşedintelui IJF, Marius Vizer. I-am văzut aici pe Thomas Bach, pe Patrick Hickey, pe Sebastian Coe şi Albertor Juantorena, pe Mihai Covaliu şi Marius Dunca, pe preşedinţii federaţiilor internaţionale de handbal, de lupte sau de nataţie, şi încă foarte multe astfel de mari personalităţi, ca să nu mai vorbesc despre Vladimir Putin sau de preşedintele Mongoliei… Parcă întreg sportul mondial s-a adunat în aceste zile la Budapesta!

Nu putem lipsi de la o asemenea reuniune. Contactele directe se stabilesc la astfel de ocazii.

Sportul halterelor nu are deloc o imagine bună în acest moment

colorado-springsDragomir, am aflat la un moment dat că te-ai hotărât să candidezi pentru funcţia de preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Haltere. Dar a câştigat încă o dată ungurul Tamas Ajan, aflat atunci la cel de-al treilea mandat consecutiv.

Aşa e. Am fost unul dintre candidaţii la postul de preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Haltere, în 2013, la Congresul IWF care s-a ţinut la Moscova. I-am făcut preşedintelui Tamas Ajan câteva sugestii, i-am sugerat câteva direcţii noi de acţiune, care să redea o imagine pozitivă sportului nostru, care nu e tocmai bine văzut. Am avut idei, le-am exprimat deschis, echipa care a dorit să candidez m-a susţinut, dar bineînţeles că resursele mele au fost limitate şi nu am izbutit să câştig. (Tamas Ajan, 79 de ani, a obţinut şi cel de-al patrulea mandat în mai, anul trecut! – n.n.). Eu m-am retras apoi din toate poziţiile pe care le-am avut în Federaţia Internaţională, am fost vicepreşedinte, preşedinte al Comitetului antrenorilor şi cercetării ştiinţifice; am scris primul manual de Haltere pentru IWF, care s-a tradus în 18 limbi, şi care şi astăzi este folosit în prefecţionarea antrenorilor de haltere. A fost o experienţă care mi-a folosit foarte mult.

În ce sens?

În paralel, Comitetul Olimpic al Statelor Unite a creat un program de educare a antrenorilor, în parteneriat cu Solidaritatea Olimpică, care are sediul în Lausanne. Acest program a început în 2007 şi, interesant, a început datorită unei călătorii pe care am facut-o eu în Senegal (râde). Acolo am întâlnit-o pe doamna Janice Jacobs, care era ambasadorul Statelor Unite în Senegal şi care a devenit ulterior ministru adjunct al Afacerilor Externe şi ea mi-a prezentat un profesor de la Universitatea Delaware. Era renumit pentru ştiinţa sa de a educa generaţii de studenţi şi mi-am dat seama că ar putea să aibă influenţă şi asupra tinerilor noştri antrenori. Împreună cu colega mea Carolina Bayon, director al International Cooperation and Policy U.S. Olympic Committee, am alcătuit acest concept, pe care l-am numit „International Coaching Education Certificate Programme” (ICECP). Certificatul primit la sfârşitul programului este bazat pe construirea şi finalizarea, sau implementarea dacă vreţi, a unui proiect real. Se desfăşoară în fiecare an, iar noi recrutăm 35 de tineri antrenori, din 35 de ţări, câte unul pe ţară, din toate sporturile. Şi mă bucur să vă spun acum că în aceşti 10 ani cred că am avut cinci sau şase candidaţi de succes din România. La ciclism, scrimă, canotaj – ultimul l-am avut pe Valeriu Tomescu, care lucrează ca cercetător ştiinţific. Sunt în general oameni tineri, care vin la noi şi ne propun un proiect. Cel al domnului Tomescu a fost implementarea la nivelul loturilor naţionale de canotaj a unui sistem de monitorizare a parametrilor fiziologici ai efortului, ca să poată duce la îmbunătăţirea procesului de planficare a antrenamentului. Este o chestiune logică şi pe deplin ştiinţifică, iar eu pot să spun că dl. Tomescu a dat dovadă de pricepere, de lucru în parteneriat cu antrenorii echipei naţionale, cu sportivii, pentru că este şi un proces de educare, parte din proiectul acesta.

Cum se desfăşoară programul?

Programul durează şase luni de zile, iar frumuseţea lui este că noi îi invităm să vină la Universitatea din Delaware, programul fiind finanţat în totalitate de Comitetul Olimpic american şi de Solidaritatea Olimpică. Costă aproximativ 15.000 de dolari pe persoană. La început candidaţii stau şase săptămâni la Universitatea Delaware. După aceea sunt repartizaţi ca antrenori secunzi, alături de antrenorul principal al lotului american, fiecare la disciplina sportivă la care se pricepe. După aceea vin şi stau alte două săptămâni în Colorado Springs, la Centrul de pregătire a olimpicilor americani, unde asistă la o serie de prezentări a unor experţi din partea ştiinţei sportului şi încă o săptămână stau alături de „tutorii”, sau consilierii programului, ca să-şi dezvolte şi să-şi implementeze proiectul. După aceea se duc acasă şi au cinci luni de zile să-şi pună proiectul în aplicare. În aceste cinci luni consilierii lucrează cu ei, cu federaţia naţională, cu Comitetul Olimpic Naţional, astfel ca proiectul să fie cât se poate de clar, de transparent că este îndeplinit. Şi trebuie să existe semnăturile conducătorilor acestor foruri, care să certifice realizarea proiectului. Abia atunci candidatii obţin acel Certificat despre care vorbeam la început. Atunci îi aducem la Lausanne, la sediul Comitetului Internaţional Olimpic, unde îşi fac prezentarea proiectelor în faţa unui juriu, din care şi eu fac parte.

Dar Valeriu Tomescu era specialist în cursele lungi de atletism! A fost antrenorul Constantinei Diţă, campioana noastră olimpică la maraton, la JO de la Londra, 2012. Cum a ajuns la canotaj?

A fost dorinţa şi proiectul lui. Personal am fost tutore la trei candidaţi români, iar ultimul dintre ei este Valeriu Tomescu, despre care pot să-ţi spun că a absolvit cu Magna Cum Laude! Pentru un proiect în canotaj, chiar dacă până nu demult specializarea sa era în maraton. După ce a primit certificatul mi-a spus că a învăţat o mulţime de lucruri deosebite din acest program. Şi e normal: aici te întâlneşti cu 35 de oameni din ţări atât de diferite, care toţi vor să facă performanţă, să se remarce, să facă un proiect mai bun decât altul, şi în acest context ai de învăţat multe lucruri.

Sportul american nu este subvenţionat de stat

defilare-usaCum se desfăşoară un ciclu olimpic de pregătire pentru sportivii americani?

La noi pregătirea este în trepte. În primii doi ani ciclulului olimpic avem în observaţie câteva sute de mii de sportivi. În anul al doilea se pun totuşi bazele selecţiei, se aria se reduce la circa 10-12.000 de sportivi, care devin candidaţi pentru loturile olimpice. În anul trei al ciclului olimpic rămân în pregătire doar între cinci şi şapte mii, iar în final vedeţi acea coloană care defilează la deschiderea Jocurilor Olimpice, din care fac parte în jur de 560 de sportivi, cei care ne aduc cele 120 de medalii…

La ce buget?!

Cum bine se ştie, USOC nu este o instituţie de stat, este una privată. Cheltuim în jur de 150 de milioane de euro anual pentru organizarea Centrului şi pregătirea sportivilor. Însă aceşti bani vin numai din surse private: sponsori, donaţii particulare, diferite programe de strângere de fonduri şi o parte din drepturile de televiziune care ne revin.

Cu cât se plătesc aceste medalii despre care ai vorbit? Cât primesc sportivii?

Maximum sumei pe care o pot primi este de 50.000 de dolari. O singură dată, noi nu avem rente viagere! (zâmbeşte). Însă sportivii intră apoi în diverse programe prin care sunt ajutaţi să studieze, să-şi facă o carieră, sponsorii le pot da o mână de ajutor pentru ca să-şi deschidă o afacere, fiindcă numele unui campion olimpic impune un mare respect.

Ca unul care a avut ocazia să viziteze Centrul olimpic de la Colorado Springs, ştiu că în materie de cercetare aţi fost în stare, spre exemplu, să investiţi 7 milioane de dolari numai pentru fabricarea unei „superbike”, acea bicicletă superperfecţionată, construită special pentru întrecerile olimpice. Cu asemenea investiţii şi dotări nu aveţi cum să nu fiţi cei mai buni din lume!

(zâmbeşte) O să-ţi spun ceva. Nu întotdeauna dotările fac totul. E nevoie în plus de atitudine, de ambiţia, de hotărârea fiecărui sportiv şi antrenor. După mine, a câştiga o medalie la Campionatele Mondiale sau Jocurilor Olimpice este în proporţie de 90 la sută o problemă de caracter! Nu ştim încă unde sunt limitele umane, ele apar mereu crescute. Şi trebuie să încercăm să le depăşim cu toate puterile minţii, inimii şi corpului nostru.

Lobby puternic pentru intrarea în forurile internaţionale

sotii-cioroslanÎn ce constă activitatea de dezvoltare a Comitetului olimpic american şi a strategiei sale internaţionale ?

Pot să-ţi spun că sunt în acelaşi timp managerul unei burse (financiare – n.n.), am un capital de care sunt răspunzător, din care se acordă subvenţii pentru cele 35 de federaţii naţionale, 28 în sporturile de vară şi 7 în cele de iarnă. Ele capătă astfel de burse exclusiv pentru relaţii internaţionale. Ce înseamnă asta? În funcţie de necesităţile şi de obiectivele fiecărei federaţii, pe ramuri de sport, stăm şi analizăm dacă există reprezentanţi la Federaţiile internaţionale pe care să-i susţinem, ajutăm federaţiile să pregătească candidatura, aflăm care-i situaţia pregătirii antrenorilor, accesul la fonduri internaţionale cum ar fi Solidaritatea Olimpică şi altele. Avem vreo cinci, şase programe care sunt legate în relaţiile internaţionale. Sunt cam jumătate de milion de dolari pe care-i dăm anual, dar nu dăm nimănui ceva pe gratis, noi investim! Şi concentrarea noastră este pe ce această investiţie aduce înapoi. Investim în rezultate clare, nu aruncăm bani pe fereastră. În discuţia mea cu dl. Blackmun i-am spus despre cele 5-6 programe, însă el m-a întrebat de ce sunt atâtea, fiindcă se diluează efortul nostru. „De ce nu te concentrezi pe o singură direcţie: să aduci campionate mondiale în Statele Unite!, mi-a sugerat. Candidăm, facem proiectul, obţinem competiţia şi noi găsim parteneri şi oraşe care să găzduiască astfel de campionatele mondiale la cel mai înalt nivel, indiferent de sport” (dintre cele 35 nominalizate – n.n.). Am schimbat atunci toată strategia, şi am început să investim pentru astfel de candidaturi. Hai să îţi dau un exemplu, sau o unitate de măsură, dacă vrei: în 2010, când am început acest proces, Statele Unite erau numărul 12 în lume în indexul global al sportului, „Global Sport Nations Index”, alcătuit de o firmă din Anglia (Sportcal – n.n.), care monitorizează numărul de competiţiile din sporturi olimpice organizate de fiecare ţară. Pe vremea aceea cred că era China pe primul loc, urmată de Rusia, Marea Britanie, Franţa şi altele, iar noi pe 12! În 2013 am ajuns pe locul întâi. Şi suntem şi acum pe locul I, şi vom fi foarte probabil şi în continuare, până în 2025! (de reţinut că în acest clasament, care cuprinde 86 de ţări, România nu există!! – n.n.). Este numai un exemplu. Din 2010 până în 2021 vom organiza 65 de campionate mondiale, 125 de Cupe Mondiale şi Grand Prix-uri şi 67 de maratoane internaţionale.

Impresionant. Este într-adevăr foarte interesant că Statele Unite îşi doresc să atragă organizarea a cât mai multor competiţii, deşi rămân foarte probabil cea mai mare putere a sportului mondial.

Aici se poate discuta. Chinezii fac şi ei eforturi uriaşe şi nu uitaţi că s-au clasat pe primul loc în clasamentul pe naţiuni al Olimpiadei de la Beijing, au fost pe 2 la Londra şi pe 3 la Rio, dar se arată în continuare adversari foarte puternici. În ce ne priveşete, strategia noastră este cât se poate de clară: vrem să obţinem un număr de medalii care să-l depăşească de fiecare pe cel de la ediţia anterioară a Jocurilor; au fost 102 la Atena, în 2004, 110 la Beijing – 2008, „doar” 103 la Londra – 2012, dar 121 la Rio – 2016! Trebuie să ne pregătim cât mai bine pentru Tokio 2020. Revin la strategia de promovare a oamenilor noştri. Poziţia noastră este că noi vrem să fim parteneri buni ai mişcării olimpice. Şi nu numai parteneri, vrem să şi contribuim. Ca să poţi contribui, trebui să fii la masa unde se iau deciziile. Iar asta este o chestiune fascinantă pentru mine să indentific oameni de talent, oameni care înţeleg cultura internaţională, pe care să-i sprijinim să pătrundă în aceste foruri. Care mai vorbesc şi limbi străine, fiindcă există o percepţie în privinţa americanilor, că vorbesc numai engleză, că nu-s deloc interesaţi de restul oamenilor care nu le vorbesc limba … Iar eu spun că nu e aşa, sunt şi americani foarte deschişi, oameni cu multă pasiune pentru sport şi multă inimă pentru sport. Pe aceştia dorim să-i promovăm în federaţiile internaţionale.

După JO 1984 la Los Angeles urmează JO 2028

lot-haltere-84Intră aici şi efortul pentru organizarea ediţiei din 2028 a Jocurilor Olimpice?

Este cea mai mare realizare a activităţii mele, fiindcă o mică parte din merit îmi revine desigur şi mie, alături de o echipă foarte mare, pentru faptul că Statele Unite vor organiza Jocurile Olimpice la Los Angeles, în 2028. Oraş în care mi-am câştigat eu medalia olimpică, în 1984! Acestă afinitate emoţională m-a făcut să lucrez cu toată energia pentru îndeplinirea scopului, am călătorit în toată lumea, l-am ajutat pe primarul Los Angelesului, dl. Eric Garcetti, să se conecteze cu toţi membrii CIO, de pe toate continentele, pe preşedintele Casey Wassermann (al Comitetului de organizare a JO 2028 – n.n.) cu diferite sfaturi… O pasiune deosebită, încununată cu succes.

Acum poţi să te retragi, ca să zic aşa…

Mai am un plan! Pentru că avem deja Jocurile Olimpice din 2028 în Statele Unite, mai avem se pare o şansă destul de mare pentru organizarea Cupei Mondiale la fotbal în 2026! Vom avea o candidatură fantastică, cu Mexicul, Statele Unite şi Canada împreună. Vor fi cum ştiţi 48 de echipe, cu 16 mai mult decât la ediţiile trecute, este nevoie de multe oraşe şi multe stadioane care să găzduiască meciurile. Noi suntem optimişti. Concurenţa noastră este acum Marocul. Adversarii au început cu o candidatură Spania-Portugalia-Maroc, dar spaniolii şi portughezii s-au retras. Şi părerea mea personală este că s-au retras pentru că li s-a spus că Europa vrea să organizeze Cupa Mondială în 2030. Şi sunt convins că vor reuşi, fiindcă UEFA va susţine proiectul, cu forţa sa.

În ce măsură mai eşti legat de sportul românesc?

În mare măsură, zic eu. Pot să vă spun că ieri am avut marea plăcere de a avea un prânz de vreo două ore cu dl. Mihai Covaliu, preşedintele COSR, cu care menţin legături foarte apropiate de foarte mulţi ani. La fiecare ediţie a JO, la fiecare Campionat Mondial, eu mă întâlnesc cu reprezentanţii României, este o plăcere deosebită. Nu numai că schimbăm idei şi depănăm amintiri, dar şi discutăm despre problemele actuale ale sportului. Cred că am o imagine destul de clară asupra situaţiei şi a poziţiei sportului românesc astăzi. Sigur că privesc astfel de lucruri de la distanţă, dar întotdeauna m-a interesat să aflu detalii. Şi am aflat multe de la studenţii mei care sunt în programul de educare, ca şi din întâlnirile cu liderii sportului românesc. În 2007 noi am încheiat un protocol de colaborare, semnând dl. Uberoth din partea Comitetului Olimpic american şi dl. Morariu din partea COSR. Dacă nu greşesc, cred că acest acord expiră anul viitor şi am vrea desigur să-l reînnoim. Voi trimite o invitaţie celor de la COSR să vină la Colorado Springs, să vedem ce am făcut în aceşti zece ani de când protocolul există şi să ne gândim la prelungirea lui, ba chiar de a-l ridica la un nivel superior. Ar fi în beneficiul ambelor organizaţii, fără îndoială.

Domnule Cioroslan, îţi mulţumesc pentru interviu şi îţi urez mult succes în continuare!

Şi eu vă mulţumesc.

(Subtitlurile aparţin redacţiei)

cv

Când am ajuns în America, i-am întrebat imediat unde este sala de antrenament şi unde sunt sportivii. „Păi nu sunt, mi s-a răspuns. Duceţi-vă dumneavoastră şi căutaţi-i! Iar pentru sală, aşteptăm să ne faceţi un proiect şi o vom construi.”

Maximul sumei pe care o poate primi un campion olimpic este de 50.000 de dolari. O singură dată, noi nu avem rente viagere! Însă sportivii intră apoi în diverse programe prin care sunt ajutaţi să studieze, să-şi facă o carieră, sponsorii le pot da o mână de ajutor pentru ca să-şi deschidă o afacere, fiindcă numele unui campion olimpic impune un mare respect.”

Nu ştim încă unde sunt limitele umane, ele apar mereu crescute. Şi trebuie să încercăm să le depăşim cu toate puterile minţii, inimii şi corpului nostru.”

Pentru că avem deja Jocurile Olimpice din 2028 în Statele Unite, mai avem se pare o şansă destul de mare pentru organizarea Cupei Mondiale la fotbal în 2026! Vom avea o candidatură fantastică, cu Mexicul, Statele Unite şi Canada împreună.”

De vorbă cu fiul lui Fidel Castro

antonio-castroFigură de playboy, arată de 37 deşi are deja 47 de ani, moştenirea genetică trebuie să-şi fi spus cuvântul, dacă tatăl său, celebrul Fidel, a trăit până la vârsta de 90 de ani, Antonio Castro Soto del Valle este un obişnuit al arenelor sportive. Am avut ocazia să-l cunosc tot la Budapesta, acolo unde Marius Vizer s-a ambiţionat să strângă aproape toată “crema” sportului mondial, cu ocazia ultimul CM de judo. Iar “Tony” Castro este unul dintre ambasadorii în lume ai Federaţiei Internaţionale de Judo (IJF), al cărui preşedinte e dl. Vizer. Aş zice că ne-am împrietenit repede în seara în care ne-am cunoscut, în faţa unui pahar cu bere şi am vorbit o mulţime. Este absolvent al Universităţii din Havana, specialitatea medicină sportivă, dar e foarte activ pe tărâm internaţional, făcând parte din echipa care a reuşit să pună pe picioare un meci de baseball între Cuba şi Statele Unite, la care a ţinut să asiste şi preşedintele Barak Obama. Sportul aproprie, dar azi nu crede că ar mai fi posibil un meci similar, prezenţa lui Trump nefiind deloc în măsură să încurajeze apropierea Cubei de SUA. Pe de altă parte, nu crede că unchiul său, Raul Castro, care a ajuns în fruntea statului cubanez după retragerea lui Fidel, va mai rămâne multă vreme în funcţie, fiindcă, zice el, “lumea se schimbă, iar noi trebuie să ţinem pasul cu ea”, crede că în Cuba va fi ales curând un alt preşedinte. Nu, nu-l tentează cel puţin pentru moment o carieră politică, “dar nu se ştie niciodată”, fiindcă, zic eu, numele îl obligă, este o moştenire pe care ar trebui s-o respecte. Când mă întreabă, la rândul său, cum merg lucrurile în România, dacă poporul trăieşte mai bine, chiar nu ştiu ce să-i răspund! Aş avea oare cu ce să mă laud?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *