Interviu cu Nicolae Forminte – antrenorul lotului naţional feminin de gimnastică

„Simone Biles este Nadia Comăneci a noului cod de punctaj!”

Dumitru Graur: Stimate domnule Forminte, mai întâi de toate, unde aţi situa gimnastica românească în acest moment?

Nicolae Forminte: Aş situa-o într-o etapă de căutări. Gimnastica românească încercă să-şi găsească identitatea, caută să meargă spre înainte, dar există nişte „giulele” valoroase legate de picioare, foarte mult aur, foarte multe medalii obţinute în anii precedenţi, care obligă. Ori, să reconstruieşti repede, raportat la tradiţie şi la rezultatele anterioare, în contextul actual este aproape imposibil.

Interesantă ideea cu giulele aurite legate de picioare…
Atâta timp cît te raportezi la ceva care nu mai există, şi când uiţi că acele rezultate au fost obţinute într-o anumită conjunctură socială, economică la acel moment în România, chiar geo-politică pe plan internaţional, nu-i normal să faci comparaţii şi să ceri aceleaşi rezultate.

Vorbim despre perioada dinainte de 1989?
Vorbim despre perioada de dinaintea noului cod de punctaj! Noi am intrat într-o uşoară degringoladă în momentul apariţiei noului cod de punctaj. Nu eram pregătiţi, deşi la momentul respectiv aveam reprezentanţi de seamă în structurile internaţionale, care ar fi putut să ne informeze la timp. Probabil că ne-am considerat pregătiţi doar datorită rezultatelor şi a tradiţiei. Poate că la nivel de echipe reprezentative eram pregătiţi, dar la nivelul secţiilor infrastructura nu era pregătită să lucreze, să producă la exigenţele noului cod de punctaj.

„De unde veniţi, aţi făcut o super-treabă!”

Aţi revenit la conducerea lotului naţional în 2016, la şase ani după ce l-aţi părăsit, hotărârea aparţinând fostei conduceri a federaţiei. De ce aţi plecat atunci, şi de ce v-aţi decis să reveniţi acum patru ani la Deva, mai întâi la lotul de junioare şi apoi la cel de senioare?
(face o mică pauză) Vedeţi, pur şi simplu eu atunci am plecat pentru că mi s-a arătat uşa! Au fost aduşi în locul meu, fără să fiu anunţat, fără să fiu consultat, cei doi colegi ai mei, meritoşii Octavian Bellu şi Mariana Bitang, pe o structură de reclădire, pe care eu o realizasem în cinci ani de zile. Fiindcă atunci când am preluat lotul, ca şi acum, am preluat echipa naţională cu zero gimnaste! Deci, eu am plecat de fiecare dată cu un grup de copii, de junioare, cu care trebuia să reclădesc o echipă naţională. Nu o gimnastă, o echipă! E altceva decât atunci când scoţi una-două junioare care se pot lipi de un grup de senioare care au deja rezultate, şi alta e să fii nevoit să construieşti mereu o echipă de senioare. Atunci au fost foarte multe discuţii, desigur că nu puteam să comentez faţă de probitatea profesională a colegilor mei, era dreptul federaţiei să facă schimbarea şi am lăsat loc să se meargă mai departe cu cine a dorit federaţia. Ei, în momentul în care m-am întors am luat de asemenea un grup de copii cu calităţi. Vorbim de copii de 12-13 ani. Problema este că distanţa dintre preluare şi finiş s-a mărit în permanenţă, din păcate. Deci dacă în 2005 am preluat un grup de copii care plecau, pe noul cod de punctaj, cam de la aceeaşi linie de start, lucrul acesta nu s-a mai întâmplat şi în 2014. Pentru că s-a petrecut evenimentul nefericit de a nu ne califica la Jocurile Olimpice, rezultatele nu mai erau cele cu care eram obişnuiţi şi s-a văzut că pe parcusul a două generaţii de junioare nu am fost capabili să producem timere gimnaste competitive, am stat mereu în Catalina Ponor şi Larisa Iordache. Ori, aceste goluri se văd! Aceste goluri au fost văzute şi de comunitatea internaţională de gimnastică, nu pot să uit remarca unui coleg, care văzându-mă puţin nemulţumit de rezultatele de la un concurs, mi-a spus: „Nicule, de unde veniţi, ai făcut o super-treabă!” Generaţia era una bună, dar nu toţi copiii care la 11-12 ani promit, când se apropie de vârsta pubertăţii, chiar confirmă când trec la senioare. Eu le-am încurajat mereu, le-am spus că le apreciez eforturile pe care le fac, dar dacă sunt nemulţumit, dacă le cer mai mult, este pentru că percepţia mea în gimnastică este diferită de a lor. Este percepţia care poate produce medalii. Ori, între aceste două repere există un decalaj foarte mare. Încerc să le fac pe fete să fie ele nemulţumite de ce fac, pentru că linia de sosire este foarte departe. Iar timpul în care trebuie să parcurgem strada asta este foarte scurt.

Spunem mai devreme că v-aţi hotărât să reveniţi la lot. Cu ce gânduri, cu ce speranţe?
Am revenit, cum să vă spun, din dragoste pentru gimnastică. Nu putea să văd cum gimnastica moare! Şi am zis că eu fiind produsul gimnasticii, nu pot să stau pe margine şi să mă uit. Nu am relaţii în sfere înalte, încât să ajut de pe o anumită poziţie. Eu pot să ajut cu acea experienţă şi ştiinţă a antrenoratului pe care am acumulat-o în timp. Eu sunt muncitorul de la strung, să zic aşa. Şi acolo mă simt bine. Asta neînsemnând că nu sunt în stare să ajut şi logistic. Dar la „strung” mă simt cel mai bine.

Gimnastica de astăzi este total diferită

Aţi fost antrenorul a numeroase gimnaste române de valoare mondială, Simona Amînar, Lavinia Miloşovici, Gina Gogean, Claudia Presecan, Corina Ungureanu, Maria Olaru, Sandra Izbaşa, Adriana şi Anamaria Tămîrjan cu care aţi cucerit peste 100 de medalii olimpice, mondiale şi europene. Există astăzi printre elevele dvs. măcar o gimnastă despre care să puteţi spune că calcă pe urmele fostelor gimnaste de valoare?
Ne întoarcem la „giulelele” despre care am vorbit la început. Fie ele aurite, dar sunt giulele pentru că atârnă foarte greu. Eu personal aş vrea să văd că cineva ia acele „giulele”, le pune într-o vitrină şi le lasă acolo! Şi procedeaza aşa şi cu toată tradiţia şi cu toate rezultatele. Este greu de spus dacă în conjunctura actuală este cineva care să calce pe urmele gimnastelor de care aţi amintit. Dar dintre toate aş vrea să le diferenţiem pe Izbaşa, pe Larisa Iordache – cu Larisa n-am lucrat -, pe Tămârjan sau pe Drăgoi, ele sunt gimnaste care au obţinut medalii pe acest cod de punctaj, care este cu totul şi cu totul altceva. Este o altă gimnastică!

O altă gimnastică?!
Da, putem spune. Sunt câteva repere de care trebuie să se ţină seama în gimnastică: de la Elena Leuştean la Nadia, şi apoi gimnastele de după Nadia până la Atena, mai exact până la schimbarea codului. Pe acest nou cod de punctaj eu aş compara-o pe Simone Biles cu Nadia Comăneci, la timpul ei. Biles este Nadia Comăneci al noului cod de punctaj! Pentru că ea a dus acest cod de punctaj la parametrii extraordinari şi de calitate, şi de dificultate. Vedeţi, vorbim de calitate şi de dificultate, înainte vorbeai de 10 doar pentru execuţie. Dacă înainte vorbeai de un copil care venea în pregătiri şi-l duceai aproape de 10, în doi ani de zile puteai să-i aduci exerciţiul cu care venea de la club la valoarea maximă pe care o putea avea, îl şlefuiai, îl perfecţionai, acum dacă luăm momentul zero la venirii unei gimnaste la lot, prin pregătire mai mult mergi spre înapoi ca nivel de instruire, decât spre înainte, când se intră pe noul cod de punctaj. Este curios şi este trist, şi neplăcut să auzi aşa ceva, dar asta este realitatea. Iar unde trebuie să ajungi, la noi nu mai e nimeni. Deci n-ai o valoare la care să te referi, nu poţi decât estima. Noi trebuie să învăţăm foarte multe elemente cu fetele de la echipa naţională, să le creştem dificultatea, să stabilizăm aceste elemente, să le băgăm integrale, să nu ratăm integralele şi să avem şi o execuţie foarte bună. Vedeţi câte ingrediente sunt la un antrenament. Iar unitatea de timp a rămas aceeaşi, intervalul dintre Campionate Europene şi Campionatele Mondiale, spre exemplu. Sau cuprinsul unui ciclu olimpic. Şi astfel devine foarte greu. Încercăm doar să rezolvăm siguranţa şi calitatea a ceea ce suntem în stare să facem în momentul de faţă. Elemente care să crească dificultatea trebuie să gândim pe perioade mai lungi. Nu poţi să înveţi acum şi să bagi în execiţiu integrale chiar repetate de o sută, de două sute sau trei sute de ori. Nu-i destul. Ce înveţi acum va ajunge să aibă siguranţă în execuţii, mai ales la nivel de stres, abia la anul. De aceea, cum se poate observa, gimnastele noastre nu mai sunt capabile să facă concursuri fără ratare. De regulă ratează acolo unde sunt cel mai slab pregătite: paralel, şi mai nou a început şi bârna, fiindcă nivelul de bază al pregătirii este foarte, foarte scăzut.

Nu are detalii despre cele două mari proiecte de selecţie

Şi totuşi vă întreb încă o dată, cu ce sentimente aţi primit invitaţia de a-i înlocui la lotul naţional pe legendarii Octavian Bellu şi Mariana Bitang?
Deci, mai întîi că nu i-am înlocuit pe dumnealor nici prima dată, nici a doua oară! Prima data dumnealor s-au retras, şi cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi a doua oară, când erau practic retraşi din pregătire. Şi niciodată n-am perceput că i-aş înlocui. Am cu dânşii o relaţie colegială foarte bună, dar din păcate din punct de vedere profesional drumurile noastre la un moment dat s-au separat.
Ce s-a ales de intiţiativa subvenţionată masiv de Petrom, „Tară, ţară, vrem campioane!”, prin care s-a încercat descoperirea unor noi talente în gimnastica feminină românească?
Îmi pare rău, dar nu pot să vă ajut în această chestiune, pentru că eu n-am fost implicat în acest proiect şi n-am cunoştinţă absolut deloc despre ce se întâmplă cu el. Este un proiect care merge în paralel cu celelalte activităţi ale federaţiei, deci mai multe nu pot să vă spun. Am văzut şi eu pe Internet nişte copilaşi ale căror execuţii care ar prezenta nişte speranţe, dar la campionatele naţionale nu m-am întâlnit cu ei. Doamna Bitang este coordonatorul proiectului, cu ea ar trebui să vorbiţi dacă vreţi să ştiţi mai multe. Eu pot să spun doar că apreciez foarte mult că aceşti eminenţi colegi ai mei au reuşit să convingă nişte sponsori ca să dea bani, i-au convins să investească şi m-aş bucura ca finalizarea proiectului să dea roade în 2024.
Mai nou, şi Federaţia Română de Gimnastică a lansat pentru perioada 2018-2022 un program naţional de selecţie pentru copii cu vârste între 4 şi 6 ani “Hai cu noi în ţara campionilor”, care are ca scop evident descoperirea şi creşterea de noi talente. Cum comentaţi?
Iarăşi nu am cunoştinţă despre acest proiect, dar am auzit despre el. Pe de o parte mă bucur că federaţia are astfel de iniţiative, şi pe de altă parte plâng că federaţia este în postura de a se lansa în iniţiative de gen selecţii, fiindcă în accepţiunea mea federaţia are alte atribute. Selecţia ar trebui să fie doar problema secţiilor, a unităţilor şcolare, a Ministerului Educaţiei, eu nu cred că federaţia are instrumentele necesare ca să facă această selecţie, sper să nu se supere cineva. Pentru că federaţia nu poate intra sub nicio formă în şcoli, în secţiile cluburilor sportive şcolare. N-au niciun instrument de constrângere, decât poate să îndrume, poate să facă lobby la nivelul ministerului pentru ca să se creeze cadrul organizatoric şi juridic, pentru ca profesorii să aibă o eficienţă mai mare în desfăşurarea activităţii. Cum recent, aşa am înţeles, au avut succes în reacceptarea cuplului de antrenori, desfiinţat o vreme fiindcă unui contabil i s-a părut că e ceva în neregulă.

Sunteţi mulţumit de colaborarea cu noul preşedinte al federaţiei, fosta mare campioană Andreea Răducan?
(o clipă de tăcere) Puneţi întrebarea asta fiindcă probabil aţi auzit tot felul de păreri. Colaborarea dintre noi a început niţel mai încorsetată, dar eu sper ca pe parcurs să ajungem să ne învăţăm unul cu altul. Ştiţi dumneavoastră, şi când ai pantofi noi o vreme te bat, dar dacă mergi o vreme cu ei, începi să te obişnuieşti. Deci eu sper să fie fructuoasă această colaborare, şi cred că Andreea a înţeles că eu doresc să ajut. Oricum, trebuie să fii niţel nebun în demersul ăsta de a redresa, de a reclădi şi a reconstrui. E mai uşor să stai pe margine, şi eventual să te gândeşti la un proiect care se va finaliza în 2030! Încep o selecţie cu mămicile, pe care le conving să rămână însărcinate şi să facă mişcare, astfel încât copilul să se nască deja pregătit pentru gimnastică (râde cu putere). În rest, aşa cum v-am spus, eu cred că gimnastica noastră încearcă să-şi găsescă identitatea, chiar şi la nivel de conducere de federaţie. Cred că îi este greu şi Andreei, nu s-a aşteptat să întâmpine problemele pe care le-a găsit acolo; eu nu cred că a avut imaginea globală a complexităţii acestei activităţi, dar o admir pentru curajul pe care l-a avut să se bage în aşa ceva. A venit şi postura fericită de a deveni mămică, probabil că în următorii ani îşi va arăta calităţile pe care le are şi ca manager.
În momentul în care apar banii, apar şi copiii!

Mai vin fetiţe la gimnastică?
Domnu’ Graur, eu pot să spun despre sălile în care am intrat: în Constanţa sunt copii care fac gimnastică. Într-adevăr la Deva sunt ceva greutăţi în selecţie de o bună bucată de vreme. Ce am sesizat eu în proiectul “Ţară, ţară, vrem campioane” este că în momentul în care au apărut banii, au apărut şi copiii! Ce n-au rezolvat banii aceştia, n-au rezolvat specialiştii pe care i-am pierdut.

Nu cu mult în urmă Andreea Răducan mi-a spus că sunt circa 600 de antrenori români care astăzi activează peste hotare!
Este adevărat, numai că puţini dintre ei ar fi putut avea un impact asupra gimnasticii de performanţă din România. Sunt foarte mulţi foşti gimnaşti care în momentul în care s-au retras au plecat afară şi şi-au început cariera de antrenorat acolo, în speranţa unei situaţii financiare mai bune acolo. Am fost şi eu plecat doi ani în Italia şi un an în Statele Unite, şi ştiu cum e de fapt. Sunt aşadar 600 de români care lucrează pentru gimnastică peste hotare şi care la nivel de cluburi fac într-adevăr munca de la bază. Dar credeţi că 600 din două, trei milioane de români care sunt plecaţi afară este mult? Şi câţi au făcut rezultate? Au ajuns în Norvegia şi în Danemarca la echipele naţionale, dar n-au reuşit să se bată la medalii. Singurul care a plecat şi a făcut rezultate este Neluţu Pop, care a adus medalie pentru Franţa. Trebuie însă să-l amintesc aici şi pe Stan Adrian, care a contribuit la crearea unei şcoli de gimnastică în Anglia. Dar Stan a fost foarte corect şi a spus că “eu am învăţat mai mult de la ei, decât ei de la mine!” Având o minte foarte organizată a mers acolo şi i-a aliniat pe toţi la linia de start, apoi a tras cu pistolul. Şi-a adunat un număr de 12 antrenori, a luat şi din ţară trei antrenori români şi i-a şcolit pe toţi. După ce i-a şcolit vreoi doi, trei ani, i-a trimis în cluburile lor. Şi împreună cu federaţia au creat un sistem care să producă bani şi iacă-te că aşa a apărut faimosul sistem britanic, chiar dacă în acest moment nu mai au nici ei cine ştie ce gimnaste. Sistemul însă există, şi produce foarte mulţi bani. Cred că după Statele Unite cel din Anglia este următorul sistem capabil să producă bani. Ceea ce este extraordinar. Stan e un tip foarte special.

A cerut ajutorul Episcopiei Devei şi Hunedoarei

Aţi vorbit mereu despre necesitatea unui parteneriat public-privat. Când a trebuit să părăsiţi echipa naţională de senioare, iniţiativa a rămas în suspans. Acum aţi promis să reporniţi proiectul prin care speraţi să găsiţi susţinerea financiară care să rezolve acea parte care suferă din cauza subfinanţării sportului. Aţi găsit în Hunedoara asemenea oportunităţi?
Eu am avut o colaboare foarte fructuoasă cu oficialităţile locale şi cu câţiva oameni pe care i-aş numi iubitori de gimnastică, şi aşa am reuşit ca gimnastica să se reîntoarcă în Deva. Şi să ştiţi că împreună cu dânşii am demarat nişte proiecte prin fundaţia mea, ForGym se numeşte, prin care am îmbunătăţit şi am adus la parametri funcţionali maximali sala de gimnastică din Deva. Federaţia, cât a putut, a adus în permanenţă aparate, dar acum au ajuns prea multe formalităţi pentru o bună gospodărire, iar eu am adus singur o mulţime de aparate ajutătoare, cum ar fi „acrobatic trackul”, care să ajute în antrenament pe de o parte însuşirea elementelor tehnice într-o perioadă de timp mai mică, şi să ajute să faci un număr de repetări mai mare cu un consum de energie şi o uzură mică. Noi aici am suferit în permanenţă. Eu am adus „trackul” ăsta cu Episcopia Devei şi Hunedoarei, dacă vă puteţi imagina! Este o „pârtie” de 12 m lungime, pe arcuri. Sau o plasă elastică lungă. De asemenea, am schimbat plasa elastică propriu-zisă din sală. Pe plasa veche cred că sărea şi Nadia! Am adus diverse saltele, protectoare pentru bârnă, trambuline, dar în momentul de faţă mi s-a cerut să nu mai fac asemenea eforturi. A fost un mic scandal de presă şi am renunţat. Păcat că oamenii nu realizează că un asemenea parteneriat nu poate fi decât extrem de util. Dacă încercăm să aducem sponsori, ei bine sponsori nu sunt. Şi nu putem justifica prin lipsa rezultatelor, că n-au venit nici când au fost rezultate. Este clar că legislaţia din România nu-i încurajează să vină în sport.

Dar aţi declarat că sala de la Deva e un fel de Sarmizegetusa Regia a gimnasticii de la noi, şi că devenii au în sânge gimnastica.
Da. Eu ştiu că după „momentul Oneşti”, în care doamna Maria Simionescu a schimbat conceptul de pregătire din ţara noastră şi l-a adus la nişte parametri maximali, gimnastica s-a mutat la Deva şi acolo a găsit în permanenţă înţelegere absolută în orice solicitare făcută. Nu cred că a existat un secretar de partid, în epoca trecută, sau un primar care să nu spună prezent la solicitarea sălii de gimnastică, iar cât am condus eu pregătirea n-a existat un primar sau un preşedinte de Consiliu judeţean care să spună nu pentru gimnastică, chiar amânând unele lucrări utilitare, cum ar fi reparaţiile la apa caldă, dacă ceream acest lucru. De aceea am spus că în sângele devenilor curge gimnastică. Iar orice copil care face gimnastică, pe stradă e văzut şi protejat, îndrumat de orice cetăţean al oraşului. Trebuie să spun însă că sprijinul de care ne-am bucurat a fost mai bun decât în momentul de faţă. Acum parcă suntem într-o eclipsă, nu ştiu care sunt motivele, probabil că sunt bătălii politice, ca peste tot, şi chiar nu mai are sens să mergi să ceri sprijin acum, fiindcă e clar că nu primeşti, pentru simplul motiv că fiecare protagonist caută să găsescă puncte slabe în care să lovească în celălalt. E clar că mecenatul, fiindcă e vorba despre mecenat până la urmă, nu mai merge.

Nadia Comăneci reprezintă divinul în mişcare

I-aţi cunoscut pe Marta şi Bela Karolyi? Ce impresie v-au făcut noile mijloace de pregătire a sportivelor, cu care ei au revoluţionat gimnastica?
Nu ştiu dacă mă mai pot pune la mintea lui Forminte la 21 de ani, atunci când evoluţia Nadiei de la Montreal şi comentariul lui Ţopescu m-au determinat să îmbrăţişez meseria de antrenor, să îmi zic că şi eu vreau să fac sportive care să facă aşa ceva, dar azi cred că a fost un cumul de factori care au dus la revoluţionarea gimnasticii, nu neapărat metodele de antrenament folosite. Bela şi cu Marta şi ceilalţi antrenori care au fost prinşi în proiectul respectiv, sub îndrumarea doamnei Simionescu, au avut o sclipire şi şi-au zis „ia să încercăm noi să facem şi elemente de la băieţi în evoluţiile fetelor”! Au rupt un tabu atunci, fiindcă au preluat anumite elemente din evoluţia băieţilor, despre care se credea că nu pot fi făcute de fete. Mă gândesc că dna. Simionescu văzuse pe undeva, poate în Rusia, că se încearcă astfel de lucruri şi le-au pus în practică la Oneşti. Deci, n-au fost multe lucruri deosebite, au fost doar câteva elemente care au fost mutate de la băieţi la fete. Şi sigur, de asemenea, au adus conceptul de muncă la paroxism.

Am să vă pun o întrebare de amator: dacă Nadia ar fi concurat astăzi, cât ar fi putut obţine pe noul cod de punctaj?
Nici măcar nu trebuie să ne treacă prin cap o asemenea întrebare. Nadia, cu calităţile ei, şi cu abnegaţia, şi capacitatea de a munci, sunt convins că ar fi făcut faţă cu brio şi pe acest cod de punctaj. Fiindcă acest cod este construit clar pentru cine vrea cu adevărat să facă gimnastică. Sigur, evoluţiile nu se pot compara, azi până şi la un campionat naţional găseşti exerciţii mai dificile decât cele prezentate de Nadia. Evoluţiile Nadiei nu pot fi însă comparate cu nimic, fiindcă ele semnifică divinul în mişcare. Tot aşa cum putem spune că pe noul cod Simone Biles nu poate fi comparată cu nimeni. Nu sunt un fan al ei, dar nu pot să nu mă entuziasmez văzând calitatea şi profesionalismul de care dă dovadă în tot ce face. Poţi să nu-ţi placă că e scundă, că e neagră, că are picioarele strâmbe, dar asta e o altă discuţie; dacă faci însă media la dificultate, vezi că e pe primul loc, iar la execuţie, e tot pe primul loc. Şi când faci media la cele două, îţi dă tot locul 1. Aşa că fac alergie când văd oameni care compara mere cu pere, chiar în sistem fiind.

Fetele trebuie să remonteze handicapuri generate în urmă

Care vă sunt speranţele pentru concursul olimpic de gimnastică, peste doar doi ani, la Tokio?
(oftează) Cineva mi-a zis că în ultimii trei de zile am îmbătrânit foarte mult. Sincer să fiu, am obosit teribil de mult în ultimii doi, trei ani. Pentru că în 2014, când am preluat junioarele, am venit entuziasmat. Negândindu-mă că voi întâmpina toată contestarea asta a mass-mediei şi nu mă gândeam că pot să existe părinţi care să fie cei mai mari duşmani ai propriilor copii. Fiindcă dau dovadă că nu înţeleg rolul şi locul copilului şi rolul şi locul părintelui. În România sunt foarte mulţi antrenori de Facebook, părinţi mă gândesc, sunt foarte mulţi manageri-părinţi, foarte mulţi psihologi-părinţi, deci părinţii ai devenit specialişti în toate. În plus, în urma necalificării (la JO – n.n.), presiunea a devenit foarte mare asupra gimnastelor. Sunt aşteptări poate prea mari, şi se uită esenţa, faptul că până la urmă gimnastica este un sport. Nu putem să aruncăm toată vina pe spatele antrenorilor actuali, care şi-au asumat răspunderea, sau a sportivelor, spunând tot mereu că nu sunt capabile, că n-au nicio valoare, uitând că ele sunt produsul unui sistem. Şi că ele trebuie să remontenze nişte handicapuri, generate de alţii (subliniază) în spatele lor. Ele nu sunt o continuitate firească a unei activităţi de succes. Ori, pentru a reporni ai nevoie de o revizie generală, ai nevoie de răbdare, ai nevoie de un rodaj, ai nevoie de timp. E, acest timp societatea românească nu prea vrea să-l acorde gimnasticii. Acest lucru va putea duce, Doamne fereşte!, la momentul la care să fie aruncată gimnastica la coşul de gunoi al sporturilor, ca fiind neatractivă şi neinteresantă. Pentru că gimnastică, din păcate în România, nu poate să se autofinanţeze şi trebuie încă să fie susţinută. Şi nu e foarte ieftin acest lucru, să susţii gimnastica. Vom vedea ce va decide societatea românească în această direcţie.

V-am întrebat dacă nu există totuşi un nume care să ne dea speranţe!
În momentul de faţă este limpede că Denisa Golgotă dă speranţe îndreptăţite. Dar asupra Denisei se exercită o presiune fantastic de mare. Eu sper ca ea să aibă inteligenţa necesară încât să se autoconserve, în sensul de a nu apăsa pe acceleraţie în urma imboldurilor venite din toate părţile. Eu am grijă să o temperez în sală, însă nu am control asupra tot ce se întâmplă în jurul ei, şi acestea contează de multe ori peste ce fac eu în sală. Ca să nu mai vorbesc despre tendinţa de a diminua autoritatea şi competenţa antrenorilor, care a devenit sport naţional la noi. Antrenorul ajunge să fie ultima persoană în procesul de pregătire! Cel puţin în cazul meu; eu n-am avut parte de nicio susţinere. Nici în primul mandat, nici în al doilea. Nimeni nu vrea să ţină seama că gimnastele care iau medalii se nasc ca să ia medalii, antrenorul poate să o ducă lângă podium, dar acolo ea trebuie să urce singură. Mă bucur că Denisa a izbutit să ia medalii la Europene, fiindcă e un copli care se alimentează cu succesul. A avut şansa să înceapă cu succesul la junioare, şi asta o ajută, e ca un generator de energie perpetuu. Alte colege ale ei au început cu eşecuri, şi cu cât le ceri să facă performanţă, cu atât greşesc mai mult.

Sportul românesc aleargă după o iluzie

Vă pun o ultimă întrebare: cum se face, domnule Forminte, că sportul românesc a decăzut atât de mult în ultimele două decenii? Putem exemplifica prin multele ramuri de sport la care am dat ora exactă ani de-a rândul şi am fost exemplul de copiat – aici includ în primul rând gimnastica, dar şi handbalul, kaiac-canoe sau voleiul – iar astăzi foştii discipoli ne dau clasă! Ce s-a întâmplat cu sportul românesc?
Mă bucur că mi-aţi pus întrebarea asta, pentru că o să vă spun ceva în premieră. O să se supere foarte multe somităţi pe mine, dar eu am o abordare în numele experienţei acumulate atât în ţară, cât şi în străinătate. Noi în primul rând am greşit încercând reformarea, nu doar în sport, fără să avem un concept foarte clar în cap. Să ştim ce vrem să facem. Am plecat de la o alergare susţinută către o „fata morgana”, şi aceasta este vechea piramidă (piramida performanţei – n.n.). Eu consider că a fost o premiză falsă. Pentru că acea piramidă a existat şi s-a creat într-un sistem totalitar. Ori, să încerci să construieşti o piramidă într-o societate de consum, cu economie capitalistă, în care nu contează decât profitul personal, mi se pare a fi o mare greşeală. Şi de aceea nu s-a ajuns nicăieri. Deci, eu consider că mai întâi trebuie să găsim un alt drum. Sau mai multe drumuri, cu finalităţi foarte clare. Cum să se întrepătrundă aceste drumuri între ele, ca ele să genereze performanţă la nivelul echipelor naţionale, este o chestiune care trebuie discutată şi analizată foarte profund. Eu cred că sportul românesc a ajuns aici datorită faptului că am alergat după „fata morgana”. După o iluzie: iluzia sportului de masă. Am văzut că totul e întors pe dos la noi: Ministerul Educaţiei vorbeşte despre performanţă clasificând rezultatele în medalii, MTS-ul şi COSR-ul încep să vorbească despre sport de masă şi să se ocupe de selecţie şi o serie de activităţi care să genereze mişcare. Mi se pare că pilonii de bază şi-au cam schimbat atributele. Poate există undeva un plan comun stabilit împreună, nu ştiu, dar eu constat că încercarea de a se reconstrui acea piramidă cu care am fost noi crescuţi nu mai se poate reclădi în România. Cred că acţiunile întreprinse de MTS şi COSR sunt generate de disperare! Sunt foarte lăudabile, numai că din punctul meu de vedere ele nu vor genera ce se aşteaptă de la ele.

Şi ce-ar trebui făcut?
Nu sunt eu în măsură să dau sfaturi. Dar cred că ar trebui să se creeze un concep, cel puţin la nivelul acestor trei mari piloni de bază. În care fiecăruia să i se dea nişte sarcini foarte stricte: tu te ocupi de sportul de masă, tu te ocupi de sportul competiţional, să-i spunem aşa, şi eu mă ocup de sportul de performanţă! După aceea, găsite modalităţi de motivaţie pentru cei care-l practică. Am să vă dau două exemple, canotaj şi gimnastică. Nu sunt specialist în canotaj, însă pot să admir munca, rezultatele şi managementul federaţiei – şi să încerc să mă gândesc: dar noi, la gimnastică, de ce n-am reuşit să facem treaba asta? Şi aşa, în nopţile mele de nesomn, mi-am dar seama: e simplu, pentru că în canotaj nu s-au schimbat atâtea reguli. În gimnastică s-au schimbat toate regulile! Iar noi n-am putut să ne adaptăm.

Şi totuşi, am fost ceva rezultate la ultimele competiţii…
Da, acum Denisa Golgotă ne-a dat speranţe, sper să fie sănătoasă şi să reziste presiunii care se exercită din toate zonele posibile asupra ei. Mai e grupa această de junioare în care sunt 5-6 copii foarte frumoşi, cei care au fost la Europene ( Ioana Stănciulescu, Silviana Sfiringu, Denisa Golgotă – n.n.), la care se pot adăuga Olisa Marchidan, Berar, Puiu a fost, deci sunt vreo şase fetiţe. Cu care colaborez de vreo doi, trei ani şi acum jumătate dintre ele au ajuns la 51-52 de puncte (punctajul cumulat al celor 4 aparate – n.n.). Ele mai au un an juniorat, dacă în anul acesta sunt sănătoase şi eu voi avea liniştea necesară, fără presiune, vom creşte cum trebuie, sper să ajungă la 54-55 poate chiar 56 de puncte cele mai dotate. Atunci altfel putem aborda etapa de senioare. Pe mine nu mă interesează medalii de parcurs, mă interesează doar medalia aia, proiectată în timp, la Olimpiadă! Celelalte sunt doar etape. Dar noi vrem să obţinem succese cât mai rapid, să raportăm medalii. Eu spun că nu aşa redresăm barca. Uitaţi-vă la ce a făcut Hagi. Fără el n-ar fi existat echipa asta de tineret, deşi l-au luat mulţi peste picior la început, începând cu federaţia. Acum lui Hagi chiar că ar merita să-i facem statuie, doar pentru ce a făcut ca antrenor, nemaivorbind despre cariera de jucător! Să nu credeţi că mie îmi este uşor. Eu trebuie să suport ruşinea, şi reproşurile, şi lipsa de apreciere financiară, că eşti plătit ca un antrenor începător. Acum participăm cu echipa la Mondiale şi sper să reuşesc, nu ştiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne calificăm la Olimpiadă. Fiindcă dacă ne calificăm la Olimpiadă, în 2020 vom putea vorbi de o nouă echipă a României. Care să se bată pentru primele patru locuri. Dar mai întâi trebuie să ne calificăm, n-aş vrea să trăiesc tragedia de a câştiga titlul la Campionatele Europene din anul Olimpiadei cu acestă echipă, dar să nu fim calificaţi la Jocurile Olimpice!

Vă urez mult succes, domnule Forminte!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *