Interviu cu Viorel Filimon – antrenorul emerit al echipei feminine de tenis de masă

Într-un sport cucerit de chinezi, noi avem „chinezii” noștri; și ca antrenori, și ca sportivi!

Dumitru Graur: Domnule Filimon, ați fost un jucător bun? De unde dragostea pentru „sportul cu mingea de celuloid”, chiar dacă azi nu prea mai e de celuloid, ci de plastic?!
Viorel Filimon: Da, așa este. Nu, n-am fost un jucător foarte bun, la nivelul altor colegi de pe vremea mea. Am început mai mult dintr-o întâmplare. În curtea blocului în care stăteam la Buzău era o mică sală de formă triungulară, în care exista o masă. Și copil fiind, aveam vreo 12-13 ani, mă chioream să văd ce e acolo, printr-o fantă de lumină, printre perdele. Înăuntru nu puteam să intru, nici nu era loc, că jucau doi băieți, Bătăturescu și Angel, despre care am aflat că erau campioni regionali la Ploiești. Și am stat vreo jumătate de an să mă uit printre perdele, până cei doi au terminat liceul, au dat la facultate și au plecat din Buzău. Și atunci la măsuța aceea nu mai jucau decât niște pensionari, un fel de ping-pong. Taică-miu a vorbit acolo și așa am început să jucăm și noi, copiii, imitând cam ce văzusem că jucau ăia acolo. După vreun an de zile a apărut domnul Emilian Băcioiu, care mai târziu a devenit antrenorul lotului național de juniori și de seniori. El încă juca, dar fiind buzoian a vrut să se ocupe de noi, a obținut o săliță la o școală generală în care în final au încăput vreo patru mese. Parcă văd și astăzi cum am dus cu copiii masa noastră, care era ca vai de ea, am pus-o pe un căruț de butelie și așa am cărat-o până la școală. După aia s-au mai adus alte trei. Era un pionerat. Am mai luat-o pe sora mea, încă o vecină, alți câțiva copii dimprejur și am început să ne antrenăm. În decurs de doi ani sora mea și vecina au ieșit campioane naționale la dublu, bătând fetele din Cluj, pe care le antrena celebrul antrenor Paneth. Eu fiind cel mai mare de acolo, am apucat și-am mai jucat doar vreo trei ani, după care maică-mea mi-a spus să las totul și să intru la facultate. N-am intrat la arhitecură și de frică să nu mă ia la armată, printr-o conjunctură am ajuns la Galați, la Facultatea de mecanică, secția construcții de nave. „Tovarășul” tocmai fusese în Japonia, Coreea și China și venise cu niște gânduri de grandomanie, să facă petroliere și mineraliere de mare tonaj. La Buzău veneau tot mai mulți copii la sală, foarte talentați, între care și actualul președinte al federației (dl. Cristinel Romanescu – n.n.), care avea vreo 11 ani atunci. Ca să mă întorc, n-am fost un jucător mare, am jucat în divizia națională la juniori, dar începusem să mă gândesc deja cum să fac să-i ajut pe ceilalți jucători să facă ceea ce n-am putut eu să fac. Am ajutat-o pe sora mea, care a jucat alături de Maria Alexandru și alte senioare ale vremii, au reușit să iasă campioane balcanice, campioane internaționale… Idea este că am început să merg spre antrenorat înainte de a pleca la facultate. Cât am stat la Galați am reușit să fac și acolo o mică secție, am selecționat copilași și după trei ani de zile am reușit să câștigăm „Paleta de argint”, o competiție tradițională pentru juniori pe care Buzăul, Rm. Vâlcea și Clujul o câștigaseră anterior. Era abia a cincea ediție, cred; acum a ajuns la vreo 45! De atunci am câștigat-o de vreo zece, douăsprezece ori. Am devenit și campioni la categoria cea mai mică de vârstă, dar ca un făcut n-am putut să rămân în Galați, cu toate că am vrut, și prin repartiție am ajuns la Constanța. Am lucrat în Șantierul Naval trei ani, mi-am făcut stagiatura, am lucrat pe navele ale mari și pot spune că aveam niște rezultate deosebite. Dar pasiunea mea cu tenisul de masă nu se stingea. Am încercat vreo trei ani zile, dar conducerea CJEFS, unde șef era un „activist”, Dumitru Ivan, nu m-a băgat în seamă. Le-am tot spus că am eu palete, am mingi, am filee – dar n-am masă, că asta era o problemă pe vremea aia, și n-am putut să fac nimic. Mi s-a spus ceva de genul: n-am făcut noi 50 de ani tenis de masă în Constanța, vii tu acum de la Buzău, sau de la Galați să faci?! Multe clinciuri. Într-o zi le-am spus că ei nu vor mai fi pe lumea asta, dar eu voi face tenis de masă și voi avea rezultate!

Ați jucat tare!

În 1977 am avut „noroc” cu cutremurul, că astfel de la Bacău au ajuns la Constanța vreo 8-9 mese făcute la Sighetul Marmației, „Sigma” la spunea, pentru o competiție la care am ajutat și eu, că mă pricepeam. Apoi mesele au rămas acolo, iar cu sprijinul vicepreședintelui CJEFS, un domn Răuță, pe un hol al Sălii Polivalente din Constanța, cam vreo zece metri pe cincisprezece, am reușit să pun trei mese. Și așa am început. Iar după vreo trei ani am reușit și cu copiii din Constanța să câștig „Paleta” aceea a juniorilor. După ce terminam programul la Șantierul Naval mă duceam acolo și făceam antrenamente. Numai că după un an, când trebuia să merg cu copiii la un concurs, directorul șantierului mi-a interzis deplasarea, trebuia să lipsesc vreoi trei zile și m-a luat cu planul cincinal, din „nu se poate” nu l-am scos… Eu tot am plecat cu copiii, am câștigat și când m-am întors la șantier directorul m-am anunțat că o să-mi taie 20 la sută din salariu pentru absență. Eram deja un fel de șef, la CTC, cu muncă de răspundere. Și atunci, văzând așa, mi-am înaintat demisia.

Am locuit șase luni într-un vestiar!

Practic ați renunțat la profesia de constructor de nave pentru cea de antrenor la tenis de masă!
Așa am ajuns la Clubul sportiv școlar nr. 2, unde directorul Titi Mihail avea o secție de tenis de câmp, titularul postului tocmai plecase în Canada, și secția a transformat-o în tenis de masă, angajându-mă pe mine. Nu prea avem sală de antrenament, am schimbat vreo trei școli, de multe ori așteptam cu copiii și părinții ca se se încheie câte un meci de fotbal în sala noastră, am avut multe de pătimit. Dar în 1989 am obținut primul titlu european cu un copil din Constanța! A fost Laura Nicolae, campioană europeană în ’89, în Luxemburg; ea este acum în Grecia, ca antrenoare.

Cum ați ajuns antrenorul lotului național?
Multă vreme n-am fost decât antrenor la CSS 2 Constanța, dar eram și un fel de antrenor secund pe la loturi, cu doamna Ella Constantinescu-Zeller și domnul Laurențiu Gheorghiu, oameni de la care am avut foarte mult de învățat. În ’84 am avut chiar și un antrenor chinez la lot, că tot erau relațiile româno-chineze foarte dezvoltate, Lao Zen îl chema. M-a plăcut, am stat un an de zile pe lângă el și am putut să iau de la el ce mi s-a părut mie că ar putea fi aplicat la români. În ’87 domnul Gheorghiu a plecat și a rămas undeva în Germania și am preluat eu lotul olimpic de la București. Sala era însă într-un cartier rău famat, prin Ferentari. Am locuit chiar acolo, într-un vestiar, cam vreo șase luni de zile. Acolo era locuința mea! Se mânca într-un restaurant în care veneau țiganii să bea, le mai și urmăreau pe fete pe stradă, dar n-am vrut să plec și să las tot ce făcusem până atunci, împreună cu dl. Gheorghiu. Apoi m-am dus la Constanța și m-am rugat să mutăm cumva centrul olimpic. Veniseră la CJEFS doi oameni noi, doamna Frâncu și domnul Draica, cu care m-am înțeles imediat, că erau foști campioni, oameni de sport. Și împreună cu directorul Nicolae Rotaru, care a fost un om deosebit și liceul sportiv acum îi poartă de altfel numele, am izbutit să mutăm centrul la școala noastră. Aveam acolo sala, cămin, cantină, cam tot ce trebuia pentru a fi cam la fel cu ce văzusem eu în China sau Coreea. Ei nu chiar așa, cât de cât pe aproape. În vară, la europenele de juniori și cadeți de la Atena, am câștigat cinci medalii de aur, cu Otilia Bădescu, Zamfir, Rășcanu, Kreangă, Lohr și Cioca, iar atunci ni s-a aprobat să mutăm centrul. Și am început să producem acolo, în sălița aia mică, pe care tot am încercat s-o modernizăm. Au fost făcut trei proiecte, încă de pe timpul lui Ceaușescu, studii de fezabilitate și câte mai câte… Nu s-a mișcat nicio cărămidă nici în ziua de azi. Când ne-am mutat la Constanța, singura care nu a vrut să vină a fost Otilia Bădescu, care a rămas în București. Celelalte, cu Emilia Ciosu, Adița Năstase, Maria Bogoslov, Maria Alboiu, toată „floarea” care era pe atunci – fete pe care le preluasem de la dl. Gheorghiu –, au continuat cu mine la Constanța. Și am început să selectăm serios și din Constanța, de unde au apărut alte sportive bune. Iar în ’91, la Granada (CE juniori și cadeți – n.n.) am obținut vreo 15-17 medalii, dintre care vreo 8 de aur! Cu Manac Antonela, care a avut 3 medalii de aur, Andrei Filimon, fiul meu, care a avut și el vreo 4 medalii, și toți ceilalți. Apoi munca a continuat, atât cea de la lot, cât și cea de la școală, unde creșteam alți tineri jucători. Cum s-a văzut, munca a fost bine făcută, fiindcă rezultatele au venit an de an.

O echipă ajunsă la deplina maturitate

Echipa de tenis de masă pe care o conduceți a obținut nu cu multă vreme în urmă al doilea titlu european consecutiv. Sunteți, cum s-a mai spus, cea mai bună dintre toate reprezentantele la nivel de echipă națională din România. Cum explicați această foarte onorantă postură?
Poate prin faptul că noi am fost mai constanți, an de an. Acum am ajuns la o maturitate a echipei naționale: Samara și Dodean au în jur de 30 de ani, iar Berni (Bernadette Szocs – n.n.), deși are 24 de ani, are și ea aproape 11 ani de când e în echipă, fiindcă am promovat-o pe când avea doar 13 ani. Am ținut-o pe lângă noi, și s-a văzut că este o fetiță de viitor. Aveam alte sportive, cu care obținuserăm deja medalii alături de cele două la Europene, fie de argint, fie de bronz, dar simțeam că ne lipsea omul care să aducă aurul, fiindcă doar în două e foarte greu. Am și pierdut de vreo două ori cu 3-2 (în concursul pe echipe – n.n.), se simțea că ne mai trebuie o jucătoare bună, care să mai aducă un punct. Asta a fost Berni, și așa am câștigat cu 3-2 acum doi ani, iar acum le-am dat 3-0 (Portugaliei, în finală – n.n.), fiindcă dacă ai posibilitatea nu trebuie să o ratezi. Acolo am avut curajul să „inversez” echipa: pe Samara am băgat-o omul trei, pe Dodean omul doi, iar pe Szocs omul întâi, ca să le surprindem pe adversare. Eliza a fost nițel supărată că e omul trei, care să nu joace decât un meci, dar i-am explicat că punctul ei poate fi decisiv, și chiar așa a fost.

Tradiția tenisului de masă românesc este îndelungată – vorbim aici de figuri legendare ca Angelica Rozeanu sau Farkas Paneth, de Victor Vladone, Maria Alexandru, Ella Constantinescu, Geta Pitică, Teodor Gheorghe, Otilia Bădescu și mulți, mulți alții. Întrebarea pe care v-o pun este cum s-a reușit ca tenisul de masă să-și păstreze tradiția, să aibă continuitate în rezultate spre deosebire de majoritatea celorlalate ramuri sportive de la noi, al căror regres este mai mult decât evident?
(moment de gândire) Zic eu că a fost o continuitate, o preluare a tradiției de care ați amintit, chiar dacă o parte dintre cei amintiți nu au mai fost activi după ce n-au mai fost jucători, ca antrenori, sau n-au avut cine știe ce rezultate. Dar au menținut tradiția. Când doamna Ella Constantinescu a ajuns antrenoare federală, într-o epocă mai modernă, după 1970, cu domnii Băcioiu și Gheorghiu, de care am vorbit, au ridicat ștacheta și rezultatele s-au menținut. Apoi eu am preluat ștafeta și am venit cu noua generație, care a reușit atât la nivel de cadete și junioare, cât și la nivel de senioare. S-a creat o piramidă care an de an a putut înlocui vârfurile. Astfel, după Otilia Bădescu a venit Mihaela Șteff, după ea au venit Samara și Dodean – care, iată, din 2005 până acum, deci sunt 14 ani, au dus greul echipei naționale. Să faci asta de 15 ani și cu rezultate deosebite, este o mare realizare. Apoi a apărut Szocs, iar acum le așteptăm pe fetele de la junioare și cadete, care au obținut deja rezultate excelente.

Între mine și Bellu nu există comparație!

Sunt talentați românii la tenis de masă?
Eu zic că sunt talentați nu numai la tenis de masă, ci la foarte multe. Problema e cum dezvolți și cum te organizezi ca să le folosești talentul. Sunt convins că și la alte sporturi copiii pot să facă foarte multe, dar idea este de cum îi ții, cum îi crești, cum îi motivezi, ce poți să le oferi. Cert este că de 20 de ani, să zic așa, tenisul de masă – chiar dacă nu a avut parte de o susținere financiară deosebită -, și-a făcut treaba. De vreo 5-6 ani totuși, cu sprijinul ministerului și al COSR am primit o susținere mai însemnată, ceea ce ne-a ușurat munca.

M-am uitat de curând pe palmaresul dvs. la Campionatele europene, de-a lungul celor 15 ani, deci din 2004, de când sunteți antrenorul echipei naționale feminine: 18 medalii – 9 de aur, 5 de argint, 4 de bronz…
Nu știam!

Cred că vă puteți compara cu Octavian Bellu, un alt antrenor uriaș al sportului românesc. Sunteți de acord?
Nu cred că mă pot compara. În primul rând din cauză că la Campionatele Mondiale n-am reușit să câștigăm medalia aceea la care visăm, la care orice antrenor visează. Ca și medalia olimpică, care ne lipsește din palmares. Astea sunt neajunsuri. Problema este că, pentru ca să obții una dintre aceste medalii trebuie să te bați cu 7-8 țări asiatice – în care tenisul de masă este un cult, în care concurența și motivația sunt atât de mari, încât nu-ți permit să faci nicio greșeală. În Europa, inclusiv în Suedia, care a fost campioană mondial, nimeni nu are o astfel de bază de selecție, din care să ai jucători care să obțină medalii. Deci părerea mea este că – indiferent ce facem -, ar trebui să dăm peste niște sportivi care să aibă niște ochelari ca la cai, care să nu le permită să se uite decât înainte, să nu vadă altceva decât ținta spre care se îndreaptă. Complet focusați! Ceea ce în ziua de azi e foarte, foarte greu. Nimeni nu se poate compara cu China. Vreau să vă spun, multă lume nu știe, că și japonezii au chinezoaice în echipă, coreenii – au chinezoaice, Hong Kong – au chinezoaice, Singapore – au chinezoaice și așa mai departe. Deci, nu numai țările europene, acum și Turcia, și Bulgaria, și Ucraina, Italia, Polonia … Suntem numai câteva țări din Europa, le poți număra pe o mână, care nu au chinezi.

Se știe că România este singura națiune europeană importantă din tenisul de masă care nu a selecționat vreodată sportivi asiatici în echipa națională, continuând să vină cu alți tineri jucători și jucătoare care continuă la cel mai înalt nivel. Care ar fi explicația?
Explicația e simplă: în primul rând n-am avut interes deosebit pentru asta, iar pentru mine mereu a fost o provocare, ca antrenor, și al federației de asemenea, să creștem fetele noastre. Am gândit că satisfacția este mult mai mare să obții rezultate cu sportivii tăi, crescuți în diverse cluburi din țară, decât să investești într-un jucător căruia să-i dai, să zicem, două-trei mii de euro pe lună ca să joace pentru tine. Acum regulile de naturalizare s-au înăsprit, un jucător trebuie să stea șapte ani într-o țară ca să primească drept de joc. Dar se duc și-i iau de mici, de la 13-14 ani, pe cei care sunt foarte buni în China, dar nu prind lotul național, deci nu sunt în primii 20, îi aduc în țară și-i cresc. Nu se simte, fiindcă chinezii mai au până la 80 la fiecare categorie care pot să-i bată pe cei din Europa. Depun cererea către Federația Internațională pe când ăia mici au doar 10-11 ani, așteptând să crească. Un specialist poate să-și dea seama care dintre ei poate ajunge sus. Și așa pot să reprezinte nu știu ce țară din Europa.

Costă mai puțin să aduci un chinez…

Nu-i foarte fair…
Nu, dar federațiile se descurcă. Vreau să vă spun o poveste. Acum vreo zece ani președintele federației din Turcia mi-a oferit vreo 7.000 de euro pe lună, masă, casă, ca să vin la ei și să scot jucători. Eu l-am refuzat, fusesem oricum pârlit cât am stat în Grecia, doi ani, dar i-am zis că-l învăț ceva: decât să-mi dai mie 7.000 de euro, mai bine dai câte 3.500 de euro la doi chinezi și te asigur că o să ai rezultate. Așa a făcut, în doi ani de zile a avut două chinezoaice și doi chinezi cu care a câștigat Campionatul European, Top 12 și așa mai departe… Și de câte ori mă vede, de atâtea ori îmi mulțumește, zice că eu i-am dat cea mai bună variantă. Până la urmă, te poate costa mai ieftin să iei chinezi, decât să investești și să crești mai mulți sportivi de la tine din țară… Dar eu am spus mereu că noi avem „chinezii” noștri; și ca antrenori, și ca sportivi!

Haideți să vorbim mai mult despre actuala generație de jucătoare din lotul național, spuneți-mi câte ceva despre Elisabeta Samara, despre Daniela Dodean Monteiro și despre uluitoarea Bernadette Szocs, dar și de cele care vin din urmă, Adina Diaconu și Irina Ciobanu, ca să nu mai vorbesc despre Dragoman, Zaharia sau Plăian – care câștigă deja medalii în cele mai importante competiții ale categoriei lor de vârstă.
Da. Vreau să vă spun că deja Daniela Dodean și Eliza Samara au scos capul în Europa din 2001. Suntem în 2019, deci de 18 ani, în care au luat-o de la zero, cu mine și cu echipa de antrenori cu care am lucrat, și au mers progresiv: la nivel de cadete, de junioare, de tineret și de senioare. Dar, spre desoebire de generația asta nouă, pe care vrem să le comparăm, e o mare diferență. Ele, la vârsta de 14-15 ani erau consacrate, adică mult mai devreme decât Andreea Dragoman, care are 18 ani, Adina Diaconu – care are 20 de ani, Irina Ciobanu – care are 25 de ani, nu sunt chiar tinerele… Putem să zicem că tinere sunt Elena Zaharia, care are 15 ani și e dublă campioană europeană de cadete, Tania Plăian – care are 18 ani acum, iar celelalte sunt „acolo”, dar deocamdată n-au obținut rezultatele pe care le aveau la vârsta lor Dana Dodean sau Eliza Samara. Ele mereu s-au autodepășit: la nivel de cadete băteau deja junioare, la nivel de junioare băteau deja senioare bune; prin 2003 erau deja între primele 16 din lume… Poate și nivelul era mai scăzut la vremea respectivă. Acum Adina Diaconu și Andreea Dragoman au reușit să câștige titlul mondial în proba de dublu fete, la nivelul junioarelor. Dar în trecut multe fete bune, Irina Hoza de exemplu, n-au avut loc de Eliza și de Dana, care erau prea bune. Și au fost deștepte, s-au lăsat la timp, și au ieșit medici, au ieșit ingineri, și-au văzut de viață. Pe urmă am luat-o pe Berni de foarte mică, și-am preferat s-o iau pentru viitor, în detrimentul celor care erau mai bune la momentul respectiv.

Bernadette Szocs este acum numărul 1 în tenisul de masă din România?
După clasament, așa este, dar nu pot să garantez. Poate fi oricând bătută de una dintre celelalte, n-aș vrea să fiu foarte ferm. Cele trei se înțeleg de altfel extraordinar, chiar formează o adevărată echipă.

Pe Eliza Samara ați crescut-o de mică?!
Pe Eliza o cunosc de la vârsta de 7 ani. Acum are 30, deci de 23 de ani! Venise în sală pe cinci ani jumătate, după fratele ei, care era mai mare și începuse să joace. Viorel Sterea era primul ei antrenor, vreun an și jumătate i-a dat doar să se joace cu mingea, după care am preluat-o eu, pe la 7-8 ani. Colaboram în sală și cu Liliana Sebe și cu Stelian Hașoti, tot constănțeni, fără de care nu aș fi putut să obțin rezultatele pe care le-am obținut în toți acești ani.

La Constanța sunt bani doar pentru interese

Cu 16 medalii la CM de juniori (una de aur, una de argint, 14 de bronz), competiție înființată în 2003, România este a șasea națiune la nivel juvenil, după China, Japonia, Coreea de Sud, China Taipei și Germania. O întrebare: de ce nu reușesc tinerii noștri jucători și jucătoare să ia prim-planul și în întrecerile seniorilor?
Avem o mare problemă. Noi putem să-i ținem până la 18 ani, în condițiile pe care le avem, cu niște cluburi sărace, chiar dacă mai au câte o săliță și niște antrenori pentru 4-5 sportivi în sală. Dar, n-ai condiții de refacere, n-ai unde să faci un duș, o saună, un masaj și așa mai departe. Vorbesc aici de cluburi, de posibilitățile lor, ele doar în oferă posibilitatea să te antrenezi în sală. Și atunci, pe acești copii până la nivelul juniorilor îi avem în control total. Pentru că federația a băgat o regulă foarte bună acum vreo 15 ani, prin care s-a decis că juniorii nu pot juca în afara țării, la cluburi din străinătate. Nu poți să reprezinți decât România la competiții. La un astfel de club un sportiv poate câștiga până la două, trei mii de euro; la noi regula este ca un sportiv de la un lot național nu poate să ia, conform legii, decât 700 de lei indemnizație. Atât. Cu 700 de lei nu poți să-ți plătești, scuzați, nici abonamentul pe autobuz, ca să nu mai vorbesc despre o pregătire fizică, sau o recuperare. În tenisul de masă e multă uzură, ca să stai șase sau șapte ore zilnic în sală, e foarte greu. Cât ești mai tânăr, o mai duci – cu toate că această forțare a copiilor la vârste mici are reprecusiuni la seniori. Iar după 18 ani cei buni pleacă „afară”. În acel moment banul la buzunar este suficient ca să ducă un trai care nu se compară cu ce e în România, mai capătă și de la lot niște bani bunicei și performanța începe să sufere. Poate nu la toți. Crișan a jucat vreo 15 ani la același club din Germania, într-un sătuc în care nu ai nimic de făcut. Dana joacă în Portugalia, alături de soțul ei. Berni a jucat în Franța, acum joacă în Germania. Eliza a fost în Italia, în Franța, în Turcia, acum joacă în Polonia, dar îmi place să cred că eu sunt mereu în coasta lor. Elizei îi place să se pregătească întotdeauna în România. Dar Constanța nu a reușit niciodată să le ofere sportivilor posibilitatea unui trai decent din sport. Am avut atâția primari, pe Mazăre și alții, pe care nu i-a interesat sportul și n-au fost decât interese: Nicușor Constantinescu cu handbalul, Strutinski cu voleiul, s-au cheltuit miliarde. Miliarde! Care n-au produs niciun sportiv. Mereu am spus: de ce să dai opt mii de euro pe lună unuia venit din Noua Zeelandă la echipa de rugby? Păi stai, dom’ne, eu cu opt mii de euro pe lună poate făceam zece campioni europeni la tenis de masă! Uite deci unde se duc banii pentru sport.

Am făcut totul dintr-o mare pasiune

Ați fost nominalizat de două ori, în 2015 și 2017, la onorantul titlu de „antrenorul anului” în ierarhia Federației Internaționale Tenis de Masă (ITTF), la luptă, să zicem așa, cu antrenori foarte cunoscuția din Japonia, China sau Germania. Ce ne puteți spune despre lucrul acesta?
Eu zic că întotdeauna cel mai bine pot să vorbească rezultatele. Pentru că din gură poți fi socotit fie rău, fie cel mai bun, dar rezultatele nu mint niciodată. Dacă stă cineva și vede ce-am făcut de-a lungul anilor, o generație după o altă generație, și o altă generație, să faci o sală dintr-un depozit, să faci din nimic ceva, și câteodată să mai și pocnească, zic eu că e suficient. Apropos de domnul Bellu, de care ați amintit. Dânsul a avut un mare avantaj, faptul că a avut sportivele tot timpul în mână. Și a cântărit fiecare lucru bun, și fiecare lucru rău și-a putut să intervină. Eu nu pot să intervin. Pentru că eu în general am aceste fete cu zece zile, două săptămâni înainte de concurs și nu pot să intervin. Fiindcă dacă aș interveni, fă așa, fă așa, poți să-i dereglezi tot jocul. Și de aceea eu în primele două zile stau, mă uit și încep să corectez pe ceea ce ele știu deja să facă.

Pe plan european ați fost recompensat de către ETTU, „ca recunoaștere a meritelor deosebite și a contribuției aduse dezvoltării tenisului de masă”, cu Insigna de Onoare. Poate că a fost modul în care forul european a ținut să remarce permenenta înnoire a valorilor din tenisul de masă românesc…
În general, având atâta longevitate în tenisul românesc în a obține rezultate la un nivel ridicat, și la ITTF și la ETTU am fost cunoscut și apreciat. Vreau să vă spun că de ziua mea sunt felicitat chiar de președintele Federației Internaționale sau a celei Europene. Asta înseamnă că este apreciată munca mea și modul în care o fac. Fiindcă n-am făcut-o niciodată pentru bani; banii au venit ca rod al muncii din pasiune pe care am făcut-o întotdeauna. Dacă s-a putut, cât s-a putut. Dacă ar fi fost să fiu plătit după rezultate, începând din ’86 și până-n 2004, aș fi fost milionar. Pe vremea aia luai cel mult câteva sute de lei, n-aveai nici cât să cumperi o roată la mașină. Dar acum există și tentația materială, pe undeva merită să faci efort și sacrificiu, pentru că munca este răsplătită; ceea ce este o normalitate. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu cu ai mei, să lupt pentru România. Dacă plecam probabil că n-aș mai fi avut aceste rezultate.

Cum ați descrie tenisul de masă ca sport, domnule Filimon?
(pauză de gândire) Tenis de masă ca sport? Este un joc foarte complex, un joc în care îmbini calitățile fizice cu calitățile psihice; un joc peste care poți să treci numai dacă ai o anumită tărie și o anumită doză de nebunie. Fără nebunie, nu se poate. E un sport obositor, nu numai pentru jucător, dar și pentru antrenor. Deci un jucător poate să joace trei, patru meciuri pe zi, care pot să dureze până la o oră fiecare, iar după trei ore ai un alt meci. Iar ca antrenor ai poate 12-14 meciuri pe zi! Au fost multe țări și competiții la care n-am văzut decât aeroportul, hotelul, sala și din nou aeroportul. Mulți prieteni îmi spun că mă plimb, că toată ziua sunt plecat din țară. Dar e doar multă deplasare, nu întotdeauna suficiente satisfacții profesionale, tot timpul ești pe fugă fiindcă te așteaptă o altă competiție, tot timpul trebuie să te ții la curent cu ce e nou, fiindcă altfel rămâi în urmă… Fără acest efort și fără această nebunie nu poți să faci față.

Cred că aici este motivul pentru care la toate loturile naționale din tenisul de masă există în schemă și un psiholog!
De ani de zile ni s-a tot spus că partea psihologică este o parte care nu poate fi susținută la același nivel de către antrenor. Dar psiholog nu aveam până acum vreo patru ani. Antrenorul poate fi și psiholog, dar nu poate rezolva așa cum face un om de specialitate, care pentru asta este pregătit. Eu de 20 de ani mi-am tot dorit să am lângă mine un preparator fizic, un psiholog și un masor. La noi de multe ori antrenorul e și preparator fizic, și antrenor, și psiholog, și părinte. Încet, încet, cu sprijinul federației, cu sprijinul COSR, am reușit să atragem oameni, care însă nu sunt plătiți la nivel la care ar trebui să fie. Și de cele mai multe ori lucrează în part-time. Și astfel nu avem la nici un lot un preparator fizic, un medic sau un psiholog plătit de federație sau de COSR, ei au doar o indemnizație. Și la ei e un fel de nebunie. Vreau să vă spun că japonezii vin cu 3-4 psihologi, cu 4-5 preparatori fizici și fizioterapeuți, dacă nu mai mulți la un concurs. Un sportiv din elită poate avea lângă el unul sau doi parteneri de antrenament, doi antrenori, un psiholog și un tehnician video. În momentul în care a terminat antrenamentul, se vede și se studiază tot ce s-a făcut. Noi n-avem aceaste posibilități, desigur. Am fi absurzi să cerem așa ceva, nouă ne lipsesc de multe ori lucruri simple, cum ar fi o sală așa cum trebuie la București. Avem terenul de pe vremea doamnei Ella Constantinescu, în Drumul Taberii, dar până azi nimeni n-a reușit să găsească bani pentru investiție. Avem doar promisiuni.

De ce fetele sunt de regulă mai bune ca băieții?
Fetele sunt mai bune pentru că în primul rând au mai multă conștiinciozitate în pregătire. Dar și pentru că din punct de vedere fizic nu este atât de solicitant ca la băieți. Fetele sunt și ele solicitate fizic, dar băieții trebuie să facă mult mai mult. Asta înseamnă voință, asta înseamnă timp, conștiinciozitate, calitate. În plus, e de spus că la fete eu am ținut totul în mână, am mers din aproape în aproape și în permanență am mai pus câte un milimetru la o strategie de continuitate, pe când la băieți au fost mai mulți, și antrenori, și diverși pe lângă, care pe undeva n-au fost atât de serioși. În plus, că tradiția feminină a fost păstrată, de la Angelica Rozeanu încoace, s-a știut că noi suntem mai tari la fete.

Ce speranțe să avem pentru Jocurile Olimpice?
Speranțe ne-am pus în permanență, și am fost foarte aproape. La ultima ediție am fost „acolo”; într-un meci cu Coreea în care Berni, la 2-2, a pierdut. Dacă câștiga eram între primele patru; știți că la Olimpiadă nu se dau medaliile de bronz decât după încă un meci, cel pentru locurile 3-4. Dar cine știe? Vorbind despre Tokio, în momentul de față Japonia și cu China sunt de neatins. Orice-am face noi, e greu de crezut că le-am putea bate. Noi chinezoaice am mai bătut, dar când vine o competiție mare, China și Japonia pot să apese pe accelerație. Noi apăsăm și noi, dar degeaba, stăm mai mult pe loc. Faptul că am putea obține o medalie olimpică este o posibilitate, dar nu e o certitudine.

Domnule Filimon vă mulțumesc și vă urez mult succes!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *