Povestea celor care nu renunță niciodată

jo-pyeongchang2Cel mai sărac district din Coreea de Sud a renăscut odată cu cea de a 23-a ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă. La fel ca și sporturile de iarnă din România

Alexandru Enciu, din PyeongChang

”PyeongChang 2018” este povestea unor oameni care n-au încetat să creadă în steaua lor, a celor care cad și se ridică, rostogolesc bolovanul până aproape de vârf și reiau truda atunci când roca se prăbușește la vale. Este povestea unui mic district din Coreea de Sud, sărac, rece și prăfuit, privit cu neîncredere de restul țării, dar în egală măsură și cea a sporturilor de iarnă de România.

Praf, vânt și 84% teritoriu montan

Până nu demult, PyeongChang era considerat unul dintre cele mai sărace teritorii din Gangwon, cea mai izolată și mai puțin dezvoltată provincie din Coreea de Sud. Cu 84% teritoriu ocupat de munți, districtul devenit celebru pentru cea de a 23-a ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă. Până nu demult era cunoscut doar pentru cartofii cultivați în zonă și pentru energia verde produsă de eolienele care nu se opresc niciodată.
Solul este arid și nisipos și a reprezentat o problemă pentru organizatorii ediției albe a JO. Cum să controlezi praful într-un anotimp măturat de vântul turbat, atunci când nu există zăpadă? Cu idei și cu efort colectiv s-a găsit soluția: fiecare petec de pământ cu potențial de ”poluare” a fost acoperit cu rogojini, pironite în cuie adânci. Temporar, a mers. Când improvizația a fost măturată de vânt, în pragul blocurilor din Satul Olimpic s-au adunat dune de pământ, precum pe faleză, vara, când bate alizeul. A doua zi, totul era însă măturat şi curat.

A treia oară a fost cu noroc: ”Toată populația a dansat pe stradă”

South Korean figure skater Kim Yu-na lights the cauldron with the Olympic Flame during the opening ceremony of the Pyeongchang 2018 Winter Olympic Games at the Pyeongchang Stadium on February 9, 2018. / AFP PHOTO / POOL / David J.PHILIP (Photo credit should read DAVID J.PHILIP/AFP/Getty Images)

PyeongChang și-a depus prima oară candidatura la Jocurile Olimpice de iarnă în 2003, vizând ediția din 2010. Cu un dosar îngroşat mai degrabă cu entuziasmul oamenilor din zonă, decât cu facilități (existau la momentul respectiv doar două resorturi de schi alpin și un district ce părea o răscurce de vânturi), PyeongChang a eșuat la prima tentativă. La fel s-a întâmplat și cu a doua, pentru Sochi 2014. A treia oară a fost însă cu noroc. Când CIO a făcut anunțul cel mare, în PyeongChang a fost sărbătoare. ”Întregul oraș a ieșit pe stradă și a dansat”, spun oamenii zonei. Și atunci, și acum populația districtului numără 43.000 de suflete, cam câte sunt într-un mic cartier bucureștean.
Victoria celor de la PyeongChang, caracteristică oamenilor care nu renunță și cred în șansa lor, a scuturat Coreea ca un electroșoc. Înainte de verdictul CIO, prea puțini auziseră de numele zonei aflate la 130 kilometri de capitala Seul, un district care a decis la început anilor 2000 să-și modifice numele. Inițial, zona s-a numit Pyongchang, însă numele era mult prea asemănător cu Phenian (Pyongyang) – capitala Coreei de Nord. Pentru a nu se crea confuzii, administrația a decis să rebrenduiască numele prin adăugarea unei vocale (e) și prin scrierea cu majusculă a literei ”c”. Multe agenții internaționale au refuzat să prezinte însă noua variantă.
În ciuda schimbării de nume, presa notează că un oficial kenyan, ce trebuia să participe la o ședință a Națiunilor Unite la PyeongChang în 2014, a aterizat din greșeală la Phenian.

Tărâmul păcii. Două state sub același drapel

stadion-deschidereÎn timp, Coreea de Sud a îmbrățișat candidatura districtului din nord est ca și cum ar fi fost a întregii țări, înțelegând că este vorba despre un prestigiu global. În plus, s-a folosit poziția strategică a zonei, situată foarte aproape de granița cu Coreea de Nord, pentru a promova pacea între cele două popoare vorbitoare de aceeași limbă, dar aflate pe poziții de conflict. Faptul că Nordul a fost de acord ca ambele Coreei să defileze sub același drapel la festivitatea de deschidere și să prezinte o echipă feminină comună la hochei pe gheață, a fost un ”punct ochit-punct lovit” din această perspectivă. Chiar dacă toate costurile au fost achitate integral de Sud, după cum se aude…
Guvernul sud-coreean a injectat un ajutor financiar de 13 miliarde de dolari pentru constuirea bazelor, dar și a unor legături directe între Seul și PyeongChang (o autostradă și o cale ferată modernă).
Treptat, zona a înflorit. Au apărut hoteluri noi, sub brand internațional, au fost construite blocuri, magazine, pârtii pentru întrecerile alpine, patinoare, precum și toate celelalte baze necesare desfășurării Jocurilor Olimpice. Efortul a fost uriaș, iar oamenii locului s-au implicat din toate puterile, știind că este cea mai bună șansă pentru viitorul lor. Jocurile Olimpice l-au deschis multe perspective.

27 de sportivi români în arena de gheață

delegatie-rom-deschidereÎn această atmosferă, pe 9 februarie, PyeongChang și-a dezvelit frumusețea în fața întregii lumi în cadrul unei festivități de deschidere care s-a desfășurat la minus 5 grade Celsius. Prea puțini au tremurat însă de frig, datorită trăirilor unice, a spectacolului superb, dar și a generozității gazdelor: fiecare spectator a primit pătură, căciulă și pungulițe autoîncălzitoare.
Între cei 2.920 de sportivi prezenți la Jocurile Olimpice de la PyeongChang (un sfert față de cei de la Rio 2016) s-au aflat și 27 de tricolori. Și ei au avut de luptat cu neîncrederea și cu prejudecățile până a ajunge la startul competiției. Lângă ei s-au aflat doar oamenii de la Comitetul Olimpic și Sportiv Român și cei din federații, plus câțiva apropiați, familii şi prieteni.
Până la Jocurile Olimpice românii s-au strecurat neobservați, striviți de un dezinteres general față de sporturile de iarnă. Sintagma ”nu avem tradiție” poate fi un alibi perfect pentru cei ce se ascund în spatele vorbelor.
Înarmați cu propriile speranțe și cu încurajările decente venite din jur, românii s-au prezentat la startul Jocurilor Olimpice cu speranța de depăși performanțele de la Sochi 2014. În Rusia, cele mai bune rezultate au fost două locuri 17, obținute la bob dublu, masculin și feminin.

Marți 13, ziua de glorie a Ralucăi Strămăturaru

Din 10 februarie au început întrecerile și o dată cu ele sarabanda emoțiilor. Pe o vreme extrem de aspră, cu temperaturi de minus 12-13 grade Celsius, resimțite însă de corpul uman de chiar și -25 grade Celsius, din cauza vântului puternic, românii s-au aruncat în lupta medaliilor cu toată priceperea, forța și determinarea lor. ”Am făcut tot ce a depins de noi”, a fost fraza auzită cel mai des la zona de declarații. Adversarii pot fi mai buni ca tine, pot fi pregătiți (sau preparați!) mai bine, pot beneficia de tehnică și tehnologie mai bună, pot să te învingă, dar trebuie să închei, să treci linia de sosire cu convingerea că ai dat totul. Iar românii nu au făcut doar act de prezență.
Pe 13 februarie, într-o zi de marți, a venit și rezultatul de referință pentru delegația României (*). Raluca Strămăturaru s-a clasat pe locul 7 în proba individuală de sanie. De 24 de ani nu mai fusese atins un loc atât de sus. La Lillehammer, în 1994, Ion Apostol și Liviu Cepoi ocupau locul 6 în proba de dublu la sanie, după ce doi ani înainte, la Albertville, se clasau pe 4.

Sania, al doilea reper de valoare

Două zile mai târziu, pe 15 februarie, sania mai aducea un loc 10 în palmaresul delegației tricolore, în spectaculoasa competiție pe echipe. O probă în care săniile de simplu (feminin și masculin) și cea de dublu (masculin) pornesc unul după altul, ca la ștafetă, însă numai după ce sania din față trece linia de sosire iar sportivul lovește o țintă-declanșator aflată deasupra sa. România a fost reprezentată de Raluca Strămăturaru și Valentin Crețu (simplu), respectiv Cosmin Atodiresei și Ștefan Mușei (dublu).
Merită însă remarcat efortul tuturor celorlați sportivi. Fondistul Paul Pepene a încheiat pe locul 24 proba de Skiathlon 30 km (15 clasic + 15 liber), în progres față de 2014 (locul 48). Eva Tofalvi, la ultima ei prezență olimpică, și-a stors și ultima picătură de energie. Rezultatele ei au fost departe de ceea ce reușise la Sochi, dar Eva și-a făcut datoria din plin față de sporturile iarnă și va rămâne mereu un reper. Și ea a fost un etalon din grupul celor care nu renunță niciodată.

Ce rămâne după?

pista-schiCompetiția a curs frumos, colorată și spectaculoasă. Oamenii din PyeongChang s-au ridicat la înălțimea evenimentului cu eleganța și bunul simț specific asiatic. Coreenii au făcut totul ca oaspeții să se simtă bine în districtul lor și să revină la ei cu plăcere. Aici se află de fapt cheia viitorului. Jocurile Olimpice vor trece, iar în spate vor rămâne zeci de facilități construite pentru desfășurarea competițiilor. Ce se va întâmpla cu ele? Se vor degrada, așa cum s-au întâmplat în multe locuri? Sochi este de referință. Pista de bob de la Nagano 1998 nu mai este funcțională, la fel ca și cele care au găzduit ediții olimpice în Italia (Torino – 2006 și Cortina d´Ampezzo). Depinde numai de oamenii locului să știe să mențină eficiente investițiile făcute acum, cu ocazia Jocurilor Olimpice.
La fel e și situația sporturilor de iarnă din România. La PyeongChang s-a făcut un mare pas înainte. S-a câștigat capital de încredere, iar cei de acasă au văzut că există potențial și în curtea celor văzuți până acum ca rude sărace.
O poveste despre oameni care nu renunță niciodată, PyeongChang 2018 și lotul olimpic de iarnă al României. Viitorul depinde numai de ei.

*) Nota redacției. În momentul apariției acestui număr al revistei Sport în România, Jocurile Olimpice se aflau în plină desfășurare, iar câțiva sportivi români abia urmau să concureze.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *