Profesorii de „U”

Cristian Aszalos
Ziarist sportiv – Cluj-Napoca

Clujul m-a atras natural. Prin tradiția familiei, în 2007, a venit rândul meu să devin student într-un oraș în care spiritul Universității se respiră pe străzi, în sălile de curs, în parc, în cămine, în localurile amintirilor sau ale prezentului. O știu de la bunici, de la părinți, de la unchi. De la mama.

Suntem învățați de mici că sportul înseamnă doar performanță, că faima le este rezervată doar campionilor. Psihoza locului unu ne fură mințile. N-am să uit vreodată poveștile bunicului. Îmi vorbea despre maestrul său, despre Iuliu Hațieganu, despre anii de război, despre exil. Le-a trăit pe toate alături de universitatea clujeană în timpul studenției sale de medicinist. N-a fost un microbist, dar practica sportul în fiecare dimineață, pentru că așa îl instruise profesorul Hațieganu în acei învolburați ani ’40.

Când m-am mutat la Cluj, am înțeles că succesul lui „U” este dat de poveștile și trăirile studenților. Câte cluburi se mai pot lăuda cu un asemenea palmares? „U” a rescris conceptul de faimă. Studenții sunt cei care duc idea mai departe în familiile lor, în mediile lor, în comunitățile lor. Acesta este ciclul vital al clubului. Energia sa.

În 2008, la 20 de ani, am realizat primul meu interviu tocmai cu Remus Câmpeanu. Ne-am dat întâlnire în Piața Păcii. M-am documentat și am aflat cu cine aveam să stau de vorbă, dar s-a întâmplat ceva neașteptat pentru mine, începătorul de atunci.

În plimbarea nostră spre un spațiu retras și neaglomerat, unde să putem sta de vorbă liniștiți, am fost trădat de tinerețe. Marele Remus Câmpeanu mi-a observat lipsa de practică. Cu politețe și cu noblețe, fără să mă simt jenat, mi-a propus doar să-l ascult. Legenda s-a deschis fără să-i adresez întrebări iscoditoare. În efuziunea sa, simbolul lui „U” nu mi-a vorbit despre deceniul său cu banderola pe braț, despre cele 396 de prezențe în alb și negru sau despre Cupă. Nici despre Zoli Ivansuc sau Mircea Luca.

În acea după-amiază de vară, amurgul se instalase mai devreme în vechea cafenea în care ne-am așezat, de pe strada Memorandumului. Aspectul vetust al localului, ce dădea spre un muzeu viu, îmi propunea un joc întuneric-lumină, alb-negru. În acea atmosferă, Remus Câmpeanu nu mi-a acordat un interviu. Mi-a dăruit declarația sa de dragoste față de „U”. La 11 ani distanță de la acel moment, îmi permit să completez aici doar întrebările pe care nu le-am pus. Atunci, nu-și mai aveau rostul. Și, desigur, acel spațiu de rendez-vous s-a închis, între timp.

De ce „U”? „Fiind clujean şi jucând în Cluj, vedeam că «U» era ca un miraj, era o boemie, mă uitam ce iubiţi erau fotbaliştii de oameni, savurau altcumva meciul decât oriunde în ţară. Toată suflarea studenţească şi tinerească era strânsă în jurul echipei. Tinereţea, tribuna, cadrele universitare, studente… lumea era a lor!”.
Dragostea pentru „U”, în cuvinte. „E greu să explic de ce iubești Universitatea. De ce iubeşti pe cineva? Ce e fericirea? Sunt lucruri care nu se pot defini. Ca şi sentimentul. E ceva ce avem în noi. Uneori ne trebuie aşa de puţin să fim fericiţi şi alteori aşa de mult ca să fim trişti”.

Cea mai importantă realizare? „Cel mai frumos lucru din viaţa mea este că am jucat la Universitatea atâţia ani. Numai la noi se jucau toate meciurile cu tribunele pline. Cum să nu fi atras? Spiritul lui «U» îl port mereu în suflet. Pentru mine nu a murit”.

Când l-am cunoscut pe Nicolae Szoboszlay, ultimul supraviețuitor al bejeniei de la Sibiu, m-am hotărât să nu mai repet greșeala făcută cu Remus Câmpeanu. Pe Laji bacsi nu l-am ascultat doar o dată. L-am rugat să-mi vorbească ore în șir, până când i-am așezat destăinuirile între coperțile unei cărți, pe care am intitulat-o „Ultimul cavaler al fotbalului romantic”. Se întâmpla în 2016. Lordul Universității s-a stins la începutul acestui an, de parcă își propusese dinadins să prindă și Centenarul.

Nicolae Szoboszlay a iubit enorm Universitatea, s-a regăsit în valorile acestui club și a educat generații întregi în acest spirit. Adolescentul maghiar îndrăgostit de „simbolul unor inimi românești”, pe timp de război, e una dintre cele mai frumoase metafore din istoria sportului nostru. Pentru că a fost cât se poate de reală.

Voi ce profesori de „U” aveți?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *