„Aici Radio Europa liberă!“

radio europa libera

„Nea Nicu“ Munteanu, fost crainic şi redactor de sport al celui mai popular post de radio ilegal în „Epoca de aur“, s-a stins în primăvara acestui an la respectabila vârstă de 93 de ani, lăsând un urmă o viaţă ca un roman. A fost singurul ziarist acceptat la execuţia lui Antonescu, i-a cunoscut pe Alex Drăghici, comisarul Alimănescu şi arhiepiscopul Makarios.

Dumitru Graur

Nicu Munteanu – a nu se confunda cu Nicolae-Constantin Munteanu – a fost ziarist, a lucrat în tinereţe la Agerpres, România liberă, Gazeta Sporturilor, iar mai apoi la Europa liberă, ceea ce face ca un astfel de om să aducă „subiectele”, nu să le constituie. În ciuda importantei diferenţe de vârstă pot spune ca am fost prieten cu „nea Nicu”, iar discuţiile cu el mi-au părut mereu demne de un amplu interviu. Pentru că avea ce povesti, trecea prin timp şi timpuri cu o experienţă de viaţă demnă de un roman. Pe care l-ai fi citit cu sufletul la gură, să vezi ce mai putea urma pentru omul care a asistat la execuţia mareşalului Antonescu (a fost singurul ziarist acceptat), care l-a „fabricat” pe comisarul Alimănescu, sau l-a intervievat pe arhiepiscopul Makarios, dar mai ales omul pe care milioane de români îl ascultau, încuiaţi în case şi cu draperiile trase, la cunoscutul Radio Europa Liberă. „Nea Nicu” s-a stins din viaţă în această primăvară, la venerabila vârstă de 93 de ani, lăsând în urmă numeroase regrete. Despre el însuşi vorbea rar, iar când îi cereai să fie subiectul unui interviu, îmi spunea: „Pe cine mai interesează, dragă Graur?”. Dar mă bucur că măcar o dată l-am convins că şi cei care nu l-au ascultat cu urechea lipită de radio ar putea fi interesaţi măcar de filele de istorie necosmetizată pe care el le-a trăit. Povestea vine mai jos.

A ales să fie „ascar” în loc de procuror

Nicolae Munteanu s-a născut la Câmpina, iar tatăl său, Emanuel Gundberg, era un om de afaceri cu destul succes în domeniu petrolier şi în comerţul cu cherestea. Şcoala a făcut-o în Bucureşti, apoi liceul la comunitatea evreiască, după care a urmat cursurile Facultăţii de Drept: „Am fost un student foarte bun, după cum îmi spunea unul dintre profesori: „dumneata ai să fii un foarte bun procuror!”. N-am fost. De ce? Pentru că între timp m-am apucat să fac altă meserie – ziarist sportiv, sau „ascar”, cum se spunea pe vremuri. Am început ca ucenic la ziarul „Sportul” mai întîi, așa se numea pe atunci, apoi s-a numit „Sportul Capitalei”. De acolo am trecut la „Adevărul”, la „România liberă” și la ziarul „Ediția”. Lucram la rubrica „fapte diverse”. Făceam ziaristică adevărată. Am luat de exemplu un interviu arhiepiscopului Makarios, unicul interviu pe care l-a dat cuiva, la vremea aceea. Tocmai venise din insulele Seychelles, unde fusese expulzat. Stătea într-un hotel la Atena. M-am descurcat, i-am promis șefului său de cabinet că-i fac cunoștință cu fetele din România și m-a băgat să-i iau interviul. S-a difuzat apoi în toată lumea. Am fost și decorat pentru asta! Însă a trebuit să dau decorația înapoi, cînd mi-au dat pașaportul ca să plec din România! Păi tot eu l-am creat pe Alimănescu. Celebrul comisar Alimănescu, de la mine a pornit. El era un oarecare. Dar eu l-am făcut erou, că-mi trebuia la ziar. După aia am aflat că-i scotea pe hoți din închisoare, îi punea să fugă și îi împușca. Cînd l-am întrebat mi-a spus: „Tovarășul Teohari Georgescu mi-a dat ordin!”. Și am mai aflat că a furat! Avea o tutugerie în Bucureşti, dar a fugit cu banii la Iași. L-au prins și s-a aruncat din tren. Eu am făcut procesul lui Ion Antonescu pentru „Adevărul”. O pagină-ntreagă scriam în fiecar e zi. Și apoi am primit un telefon de la Vasile Dumitrescu. Să mă duc la Jilava! M-a pus într-o mașină, mașina redacției și așa am ajuns la Jilava”.

„Mă, băieți, să trageți aici, în inimă, să nu mă ciuruiți!”

antonescu„La Jilava erau o sută de ziariștii străini: germani, englezi, francezi, tot ce vrei. A apărut un ofițer, Avram Bunaciu, adjunct al Ministrului de Interne. Și el spune, adresîndu-se tuturor jurnaliștilor aflați de față: „Domnilor, ăsta nu e spectacol de teatru! Este vorba despre execuția unor criminali. Nimeni nu intră. Sau, da: cel mai tînăr dintre voi!” S-a uitat așa, spre mine: „Tu!” Nu știu de ce nu l-a ales pe cel mai bătrîn dintre noi… Și n-a mai lăsat pe nimeni, în afară de mine! Și a mai mers cameramanul, Gologan îl chema. Parcă-l văd, stătea pe o coloană, undeva sus. Pe mine însă m-a dus jos, exact acolo unde trebuia să fie execuția. Am așteptat acolo pînă i-a adus pe cei patru. Că patru au fost, va să zică: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Alexianu și Piki Vasiliu. În fața lor, un pluton de gardieni îmbăcați în maro, parcă-i țin minte și-acu! Și Antonescu s-a adresat șefului plutonului și i-a spus: „Mă, băieți, să trageți aici, în inimă, să nu mă ciuruiți!”. Dar așa a fost. Singurul care n-a murit imediat a fost chiar el. Și a venit tot ăsta, comandantul plutonului și i-a tras două gloanțe în cap”.

De la execuţie la „o ţuică” şi apoi arestat de ruşi

„După execuţie, afară mă aștepta Vasile Dumitrescu și, fiindcă eram așa de galben, m-a luat de mînă: „Hai să-ți dau o țuică!”, și m-a dus să-mi dea o țuică, mie care nu beam niciodată. După care, deși eu am scris, n-a vrut să publice niciun ziar… Atunci i-am dat reportajul unuia, Kirshen, de la „United Press”. Ăla era și redactor la „România liberă”. Și i-am spus lui. A scris în ziar, dar a dat și la toată lumea. Zicea: „…După declarația singurului martor ocular al excuției…” Pe urmă, pe Kirshen l-au băgat la închisoare! Pe mine, nu. Am scăpat. Dar m-au luat rușii, nu mult după aceea. Mi s-a tras de la dl. Rășcanu (Constantin Vasiliu-Rășcanu, ministrul de război al României), care fusese în Uniunea Sovietică și vorbise personal cu Stalin, și care i-a promis ca va elibera toți deținuții politici din România…. Rășcanu, care era un naiv, mi-a spus mie lucrul acesta. Zicea: „Uite, m-am întîlnit cu Stalin și mi-a promis că va elibera toți deținuții politici români”. Am publicat treaba asta imediat în ziarul „Ediția”, cu titlu peste pagină: „Prizonierii români vor fi eliberați – a spus mareșalul Stalin”. A doua zi dimineața au venit rușii și m-au arestat. M-au ținut acolo trei zile, îți dai seama că familia mea s-a speriat, era îngrozită, după care a venit un ofițer rus și mi-a spus: „Ești liber”. Eu am fost eliberat, dar ziarul „Ediția” a fost desființat. Și eu am ajuns la „România liberă” și după aceea la Radiojurnal și în fine la „Agerpres”, de unde m-au dat afară pentru că mi-am dupus actele ca să emigrez în Israel, unde părinţii mei plecaseră din 1960”.

Titlu de agent cu soţie „la pachet”

„Înainte de a-mi permite să emigrez a trebuit să fac faţă la încercările securităţii de a mă face agentul lor. Eram deci la Agerpres, mă ocupam de Sport și într-o zi mă trezesc cu un telefon. „Tovarășul Munteanu?” Da, zic, cine e la telefon? „Securitatea statului. Tovarășul general …, am uitat cum îl chema, vrea să vă vorbească. Cînd ieși dumneata de la servici?” Pe la 12, mă duc să mănînc. „Bine, o să te așteptăm jos”. M-au dus într-o casă conspirativă şi mi-au spus că-i interesează ce spune şi ce gândeşte colega mea Stela Moghioroş, soția tovarășului Alexandru Moghioroș, care pe vremea aceea era șef mare la sindicate, sau așa ceva. „Noi vrem să te facem agentul nostru și să te trimitem în străinătate. Vrem să te și căsătorim! Uite, o să mergem să-ți arătăm cu cine o să te căsătorești”… Și m-au dus la hotelul Athenee Palace, unde alături de hotel era o tutungerie. În era era o fată, o doamnă care lucra acolo. Foarte drăguță. Cu ea ar fi vrut ei să mă căsătorească și m-au trimis să cumpăr țigări, ca s-o văd. Mă chemau periodic şi de fiecare dată îmi era frică, până într-o zi când, pe drum, pe alee m-am întîlnit cu șoferul ce fusese cu mașina la prima mea întîlnire cu ei. Și ăsta mi-a șoptit printre dinți, trecînd pe lîngă mine: „Nu te lăsa domne, n-au ce să-ți facă dacă refuzi. Dă-i în pizda mă-sii!” … După `90 l-am căutat cu disperare, să-i mulţumesc că mi-a făcut cel mai mare serviciu din viața mea! Eu mă duceam speriat şi omul acela simplu, mi-a dat curaj. Din păcate, nu l-am mai găsit niciodată”.

„Poate nu e fotbalist de clasă, dar e un foarte bun membru de partid!”

„Am reuşit apoi să ajung în audienţă la ministrul de interne Drăghici şi i-am spus tot, că sunt hărţuit de securitate. A apăsat pe un buton și i-a cerut lui Micu: „Adu-l aici pe tovarășul Pintilie” (este vorba despre terifiantul Gh. Pintilie, zis „Pantiușa”, născut la Tiraspol sub numele Timofei Bondarenco)…A intrat în birou și Drăghici i-a spus: „Ia-l pe ziaristul ăsta, că are să-ți spună ceva important”. Cabinetul era era vis-a-vis. Am intrat, m-am așezat pe scaun și am început să-i povestesc și lui. La care m-a întrerupt, avea un accent basarabean foarte puternic, și m-a întrebat, n-am să uit toată viața: „Ce-ai dumneata împotriva clubului Dinamo?!” Nu-mi venea să cred. Adevărul este că eu eram șeful biroului de sport la „Agerpres” și mie îmi cereau informații toate celelalte agenții din lume, cînd urmau să joace cu echipele noastre. Probabil că eu am spus ceva care nu le-a plăcut ăstora…Nu-i înjuram. Dar poate că nu o lăudam ca pe Armata, pe CCA… Și încă ceva, mă întreabă: „Ce ai dumneata împotriva lui Ene?” Ene era centrul lor atacant (Alexandru Ene I). I-am spus că n-am nimic cu el, dar nu cred că e destul de bun… La care mi-a zis, Graur, n-am să uit asta toată viața mea: „Da, Munteanu, dar e un foarte bun membru de partid!”.

„Curgeau banii la Europa liberă”

radio„La „Europa liberă” am ajuns așa: se căuta un corespondent pentru Israel și m-au întrebat dacă aș putea să le transmit ceva de acolo. Le dădeam zilnic corespondențe cu problemele care erau, ce făceau arabii, cum se purtau evreii… și după o vreme văd că mă cheamă la Munchen. Mi-au trimis bilete de avion, first class, rezervare la hotel a-ntîia, toate alea… Era în 1965. Apoi m-au trimis la Berlin, după aceea la Paris. Eram mai mereu pe drumuri. Nu conta cît costă! Aveau bani enorm. Mă suna secretara: „Te cheamă Bernard”. Ce mai vrea, iarăși? Nu era nici o problemă să mă duc în Japonia, totul era să zic eu da. Mi-aduc aminte că într-o zi m-a chemat: „Munteanu, tu știi că echipa României la rugby joacă cu Portugalia, la Porto?” Eu nu consideram c-ar fi atît de important, fiindcă portughezii erau nimic în rugby. Mi-a răspuns că el hotărăște ce-i important! Și să plec imediat la Porto, îmi luase deja biletele de avion. Aveau bani fără număr. Sau, odată a jucat România la Campionatul Mondial de hochei, la Viena. Acolo am bătut Statele Unite, a fost un eveniment: România a bătut Statele Unite la hochei pe gheață! Și a venit un ofițer de la CIA care ne-a chemat pe toți. Noi eram în grup, unul de la sîrbi, unul de la polonezi, unul din Romania … și ne-a întrebat pe unde stăm. Fiecare a zis pe unde găsise loc la hotel. „Voi, de la Europa liberă, stați la hotelurile astea? Nu se poate! V-am luat camere la cel mai bun hotel din Viena, luați fiecare și cîte o sută de dolari, ca să vă mutați imediat acolo!”.

Mircea Lucescu şi Rodion Cămătaru îi dezvăluiau securiştii din delegaţie

În Epoca de Aur să socializezi în străinătate cu un angajat la Europa liberă era extrem de periculos. „Aveam relații bune cu Călin Antonescu, cu Romică Vilara, cu Chirilă sau Ghițulescu. Se mai fereau, asta-i adevărat. Dar mi-aduc aminte cum la Olimpiada de la Munchen, în 1972, le aduceam sandwich-uri cu mîncare și le lăsam sub pupitru, la masa presei, ca să aibă ce mînca! Sportivii erau mult mai deschişi. Aveam relaţii extraordinare cu Lucescu, Răducanu sau Cămătaru. Ei îmi atrăgeau atenția asupra cîte unui „însoțitor”, pe care-l știau că e de la Securitate. Adevărul că eu nu făceam politică, vorbeam numai de sport. Și aveam chiar o înțelegere, ca să zic așa. Veneam înăuntru și strigam tare: Domnilor, fac un „general agreement” cu dumneavoastră: eu nu vorbesc despre Ceaușescu, iar voi nu mă întrebați de Europa liberă! Rămîneau toți cu gura căscată”, povestea „nea Nicu”.

De ce a existat „Europa liberă”?

europa libera„Americanii și-au dat seama că prin „Europa liberă” vor obține ce vor. Cred că „Europa liberă” a avut un rol imens în revoluțiile care s-au desfășurat în estul Europei. Greșeala a fost că au mutat postul la Praga, la rugămințile lui Havel. Să-ți vorbesc și despre naivitatea americanilor. Eu îți spun, mie mi-au făcut un mare serviciu, că eu sînt american! Dar au o naivitate care aduce prejudicii altora! Pentru că ei trăiesc foarte, foarte bine, nu pot să înțeleagă deloc pe ceilalți… Uite, în primul an cînd am lucrat la „Europa liberă” am fost trimis în Statele Unite pentru cîteva luni. Și acolo m-am întîlnit cu atașatul de presă al Ambasadei României la Washington, care mi-a spus un lucru pe care l-am ținut minte: „Nu încerca să-i înțelegi pe americani, că n-ai să-i înțelegi! Sînt cu totul și cu totul altceva!”. N-au dorința noastră de a face. La ei, e bine așa, și nu mai fac nimic în plus. Numai așa se poate explica atentatul de la 11 septembrie. Au fost anunțati de zeci de oameni că se apropie un atentat serios împotriva lor. Nu i-au luat în seamă și au lăsat 25 de arabi să intre în aceeași zi, pe diferite culoare, la Boston. La români nu se putea întîmpla așa ceva! De ce? Pentru că nu le merge atît de bine, și au teamă. Ăia nu au teamă de nimic”.

„Regret că am fost angajat de „Europa liberă” și că astfel a trebuit să plec dintr-o țară care este țara mea – și căreia îi doresc tot ce este mai bine pe lume! Eu o văd ca o țară a libertății, a democrației, cea mai frumoasă țară din lume”
Nicolae Munteanu

„Nu doresc nimănui să trebuiască să plece din țara lui. Acolo ne-am născut, acolo trebuie să murim. Afară, oricum ar fi, ești un străin. Acolo eram, ooh, plin de prieteni. Nu știam pe care să-i aleg. Și era limba mea. Limba mea!”
Nicolae Munteanu

Ştiaţi că…

După Revoluţie, Ion Iliescu i-a decorat pe redactorii de la Europa liberă, însă aceştia i-au returnat decoraţiile, în semn de solidaritate cu laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.

3.400 de dolari pe lună a fost pensia plătită de americani lui „nea Nicu” Munteanu, pentru cei peste 25 de ani petrecuţi ca redactor la Europa liberă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *