Editorial / Două moduri diferite de a privi sportul

dumitru-graurDespre sport s-a scris pe bună dreptate că a fost fenomenul secolului al XX-lea şi nu am niciun motiv să mă îndoiesc de această afirmaţie, activităţile sportive căpătând o dezvoltare pe care poate numai cel din antichitatea greacă l-ar fi putut egala. Observaţi că am notat „secolul XX“, lăsând deschisă eventuala catalogare a secolului din noul mileniu pe care-l trăim – poate fi de exemplul „secolul IT-ului şi mediului online“, dacă vreţi, dar mai puţin al sportului. Astăzi vedem din păcate toţi mai puţini oameni interesaţi de activitatea fizică a propriei persoane, iar accentul pe tânara şi foarte tânara generaţie nu avantajează deloc o opinie contrară. Şi totuşi, situaţia prezentă trebuie nuanţată, fiindcă nu în chiar toate ţările lucrurile se petrec întocmai, existând diferenţe uriaşe de abordare între ţările nordice şi cele ale zonei balcanice, de exemplu.   

Într-o excelentă analiză a colegului Daniel Ion în paginile 62-64, vedem o comparaţie niţel forţată cu sistemul suedez de sport, forţată spun, fiindcă scandinavii au făcut astăzi din sport un mod de viaţă, după ce au avut mai întâi, timp de mai bine de 200 de ani, o politică de stat. Mai mult decât atât, în ţările nordice sportul este văzut cu totul altfel decât ne-am obişnuit noi, fiind mai importantă, atenţie!, sănătatea şi vigoarea populaţiei decât sportul de performanţă şi medaliile pe care acesta le produce! În foarte multe ţări care ne înconjoară, cele din vechiul lagăr comunist în special, subvenţionarea sportului a fost făcută în special din raţiuni ideologice, exacerbându-se gloria celor care aduc medalii şi renume ţării pe care o reprezintă. Însuşi sportul de masă nu putea fi privit decât ca o mare reţea de tineri aspiranţi la glorie, bazinul uman din care se recoltau anual viitorii campioni olimpici şi mondiali. Pe plan cu totul secund erau lăsate atributele esenţiale ale mişcării fizice, cele care clădesc oameni adevăraţi din tineri slabi şi nesiguri pe ei, chiar dacă aceştia nu vor spera niciodată la gloria podiumurilor de premiere. Nimeni nu s-a interesat vreodată la noi cum pot fi individualizate aceste atribute, lăsând ca totul să se scurgă spre indiferenţă şi pasivitate.

Despre clasamentele pe naţiuni ale Jocurilor Olimpice se crede că ele pot releva cumva fibra sportivă a popoarelor participante la Olimpiadă, capacitatea organizatorică şi potenţa lor financiară în slujba sportului naţional. Aşa am ajuns să ne îngrijorăm când vedem că România a ajuns pe locul 47 la Rio, cu numai o medalie de aur câştigată. Când Pierre de Hillerin a susţinut că însăşi fibra naţiunii este încet, încet afectată, soluţia pe care o întrevedea marele specialist era, nici mai mult, nici mai puţin, decât includerea subiectului pe agenda Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, ca un subiect prioritar pentru viitorul naţiunii române. Câţi l-au auzit, din păcate?

În plus, problema poate fi pusă şi altfel. Am vorbit mai înainte despre aplecarea spre sport cu totul deosebită a populaţiei ţărilor nordice. Ei bine, privind clasamentul la care am făcut deja referire, ce observăm: Suedia se află abia pe locul 29 la Rio, Danemarca pe 28 (ambele cu câte 2 aur), Norvegia pe 74, Finlanda pe 78, ambele fără nicio medalie de aur, iar Islanda nici nu există în acest clasament. Iar întrebarea se pune: nu se face sport în Suedia, în Norvegia, Danemarca, în Islanda sau Finlanda? Ba se face, şi încă foarte mult, numai că sportul este cu totul altfel privit decât suntem noi obişnuiţi – nu ca un rezervor de potenţiali campioni olimpici, ci mai ales ca un mijloc de creştere a sănătăţii populaţiei, a vigorii naţiunii şi, cum veţi vedea, a … fericirii ei! Ca să argumentez, e suficient să citez un alt exemplu destul de bine cunoscut, cel al topului mondial ONU al celor mai fericite naţiuni, cu alte cuvinte al ţărilor formate din oamenii având cele mai optimiste simţiri în viaţa personală. Ei bine, iată cine se află în fruntea ultimei versiuni a acestui clasament: Finlanda, Norvegia, Danemarca, Islanda, Elveţia şi aşa mai departe (România e pe 52 din 156 de ţări). Pentru aceste naţiuni cu adevărat sportive, sportul practicat de populaţia ţării este net mai important decât cel aducător de eventuale medalii şi glorie naţională, de unde şi eforturile mari canalizate spre acest deziderat. Sunt cu alte cuvinte două moduri total diferite de a privi sportul şi utilitatea lui. Poate că am avea şi noi de învăţat ceva din asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *