Editorial

editorialS-a scurs deja o lună de zile de la cea mai mare catastrofă din istoria sportului românesc, clasat undeva aproape de locul 50 în clasamentul mondial al medaliilor olimpice. Este o realitate care doare, producând răni adânci în sistemul de performanţă al mişcării fizice din România. Am spus în numărul trecut al revistei că ar putea exista şi o parte bună a acestui eşec, anume trezirea la realitate, ieşirea în lumina orbitoare a realităţii palpabile, adică un moment esenţial pentru a putea lua totul de la capăt. În fapt, lumea sportului era de multă vreme conştientă în privinţa necesităţii schimbării, însă nu a avut niciodată puterea de a schimba ceva, în lipsa unei viziuni şi a unei susţineri/finanţări pe măsură. Între timp, ceva s-a întâmplat, din fericire. A apărut deja „planul”, a fost făcută cunoscută „Strategia de dezvoltare a sportului în România – perioada 2016-2032”. Cine este interesat, poate găsi acest studiu pe site-ul MTS, unde se află în dezbatere publică.

În interviul pe care ni l-a acordat luna trecută, dl. Constantin Căliman, directorul adjunct al FSSU, vorbeşte într-un mod foarte concret despre paşii care trebuie efectuaţi pentru implementarea unui nou sistem sportiv la nivelul de bază, în care asociaţia sportivă şcolară să devină celula prioritară a sportului românesc. Este evident că de acolo trebuie să pornim, aşteptând rezultate abia peste 10-12 ani, semănând de azi ce vom putea culege la Olimpiada anului 2028. Evident, dacă vom şti să-i creştem pe ţâncii care azi n-au absolvit încă grădiniţa! Dacă le vom crea condiţii, infrastructură, profesori, echipament, competiţii şi aşa mai departe.

Cum spuneam, pe site-ul ministerului de specialitate există acum strategia necesară restructurării sportului, ceea ce reprezintă un important pas înainte. Câteva observaţii pot fi însă făcute. Mai întâi faptul că nu există un „calendar” al măsurilor care se impun, totul fiind deocamdată la nivel de bune intenţii, cu o teorie imbatabilă, însă cam fără dinţi. Ori, câtă vreme factorului politic nu-i oferi (şi-i ceri!) termene şi implicare concretă, totul riscă să rămână fără nicio reacţie, aşa cum s-a întâmplat de nenumărate ori până acum. Cităm: „Strategia MTS își propune să abordeze pentru o perioadă de 16 ani (2016 – 2032) zonele ce necesită intervenții pentru valorificarea capitalului uman, a potențialului pentru performanță, baza materială și financiară, optimizarea continuă a acestora prin aplicarea politicilor sportului în echilibru cu mediul natural, cultural și economic.” Este cât se poate de corect, iar doamna ministru Lipă trebuie felicitată pentru abordarea în regim de urgenţă a problematicii sportului nostru. Însă cel puţin pentru moment totul rămâne la nivelul declarativ, prea puţin ancorat în realitatea crudă în care a ajuns să se perpelească sportul românesc. Aici credem că trebuie lucrat, şi cât mai rapid.

Spre exemplu, ca să nu rămânem şi noi la nivelul vorbelor, în ce priveşte sportul şcolar se vorbeşte despre „Oferirea mai multor oportunități de practicare a sportului în școli prin crearea de parteneriate cu sistemul educațional”, respectiv “Crearea unei oferte educaționale extracurriculare mai bogate în activități fizice sportive, cu posibilitatea participării elevilor la diferite manifestări cu caracter competițional și/sau cultural – Festivalul Naţional al Sportului” şi “Încurajarea practicării sportului în asociațiile sportive școlare și universitare: unități școlare, MENCS, Federația Sportului Școlar și Universitar”. Cum se vor realiza însă toate aceste deziderate majore, care sunt paşii de înfăptuit, cât va dura până la adoptarea primelor măsuri în această direcţie? În plus, în ce priveşte finanţarea noii strategii, aflăm că ţinta strategică o reprezintă “Utilizarea eficientă a resursei financiare existente și atragerea de noi surse, prin crearea de parteneriate public-private”. Resursa financiară existentă?? Adică 0,024 din PIB-ul României, ca să fim exacţi! Cu o asemenea “resursă” a ajuns sportul românesc acolo unde se află în acest moment, în vreme ce alte naţiuni cu care ne băteam la Sydney (vezi analiza din pag. 50-53) ne-au întrecut tocmai prin sporirea considerabilă a resurselor alocate sportului. Cât despre parteneriatul public-privat ştim cu toţii că el nu va fi niciodată stimulat atâta vreme cât guvernanţii nu vor crea un sistem financiar atrăgător pentru oamenii de afaceri.

Cum bine se subliniază în cuvântul introductiv, “România se află pe o traiectorie de creștere economică pozitivă datorită unui cumul de factori macroeconomici cu influențe favorabile asupra întregii vieți sociale”. Este într-adevăr acum momentul de a privi cu mai multă generozitate spre sport, spre generaţiile viitoare şi spre România de mâine! Ne aude cineva?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *