Interviu cu dl. Dumitru Graur, preşedintele Asociaţiei Presei Sportive din România

”Meseria de jurnalist sportiv este cea mai frumoasă din lume!”

interviu-copertaApariţia numărului 50 al revistei Sport în România coincide cu aniversarea a 90 de ani de existenţă pentru Asociaţia Presei Sportive din România. Cele două evenimente sunt în legătură directă, succesul revistei punând serios umărul în ultimii ani la finanţarea uneia dintre cele mai vechi uniuni de breaslă din România. Întâmplător (sau mai curând nu!), un alt punct de legătură îl are în prim-plan pe Dumitru Graur, unul dintre cei mai vechi ziarişti sportivi în activitate. Dadi, pentru prieteni, este atât preşedinte al APS, cât şi directorul revistei Sport în România, ceea ce justifică acest interviu atipic, pentru publicaţia în care cel care realizează de regulă interviurile lunii este acum pus să răspundă el însuşi la întrebări.

Daniel Ion: Aniversarea a 90 de ani de existenţă a Asociaţiei Presei Sportive din România vă găseşte în poziţia de preşedinte al acestei asociaţii din care faceţi parte de aproape 50 de ani. Puteţi face o paralelă în timp între ce însemna APS la startul carierei şi ce înseamnă acum?

Dumitru Graur: Aş putea, dar nu este prea favorabilă comparaţia, nici din postura în care mă aflu acum, nici în ceea ce priveşte această profesie pe care am făcut-o cu pasiune şi bucurie atâţia ani. APS a reprezentat dintotdeauna o organizaţie extrem de puternică. Dacă vrei, putem merge chiar spre începuturile asociaţiei, în 1927, când gazetarii vremii s-au strâns într-o uniune de breaslă căutând să-şi apere interesele profesionale, înţelegând că unirea eforturilor lor îi poate ajuta şi sprijini pe fiecare dintre ei, iar comandamentele stabilite atunci sunt şi azi de mare profunzime. Auzi (citeşte – n.a.): „Să dovedim prin ponderaţie, seriozitate şi onestitate profesională că instituţiunea ce am creiat este viabilă şi sortită unui rodnic viitor. Dacă ziariştii sportivi voesc să fie consideraţi şi respectaţi de celelalte bresle, trebue în  primul rând să se respecte şi considere între ei”. Şi ne aflam abia în 1927!

Apoi de-a lungul anilor, chiar şi în comunism, APS a rămas o asociaţie solidă şi importantă, care-şi impunea punctul de vedere mai ales în faţa federaţiilor şi a cluburilor sportive. În relaţiile cu federaţiile şi organizatorii de competiţii cuvântul asociaţiei chiar conta. De altfel, pe atunci la orice eveniment sportiv era obligatoriu să ai legitimaţie APS, vizată la zi, pentru a avea acces. Personal, am fost membru din 1971, de când am semnat contractul de angajare la ziarul Sportul (varianta din comunism a Gazetei Sporturilor – n.a.). Aurel Neagu era redactorul şef. Eu cochetam cu gazetăria sportivă de vreo doi ani, adus fiind de Emanuel Valeriu, care a dorit să întinerească echipa de la Sportul şi a adus o mulţime de tineri, printre care Radu Timofte, Geo Raeţki, Emanuel Fântâneanu, Ovidiu Ioaniţoaia. În perioada interbelică astfel de tineri se numeau „ascari”, dar termenul a dispărut de mult. Am devenit automat  membru APS odată cu angajarea mea, aşa se proceda pe atunci, şi am fost membru fondator al noului APS, creat după Revoluţie, în martie 1990. Nu am avut totuşi vreo activitate specială în cadrul Asociaţiei Presei Sportive până în 2011, când am candidat şi am câştigat alegerile pentru preşedinţia asociaţiei. Punctul de legătură în timp este că şi în anii mei de debut sediul asociaţiei se afla în aceeaşi clădire în care funcţionăm astăzi, la ziarul Sportul, care se confunda practic au asociaţia gazetarilor sportivi.

Din elită într-o clădire dezafectată

Ce v-a determinat să candidaţi pentru conducerea asociaţiei unei breasle care în România a decăzut constant în ultimii 20 de ani?

Am observat că asociaţia ajunsese undeva foarte jos, aproape de dispariţie. Ca să-ţi dau un singur exemplu, sediul APS se afla într-o clădire dezafectată la Ştrandul Tineretului, mă rog, ce-a mai rămas din el, în două camere în care nici racord la electricitate nu mai exista, se tăiase curentul. Acolo funcţiona o secretară, Maria Drăgan se numea, căreia ar trebui să-i fim recunoscători fiindcă era singura interesată de continuitate, pentru un salariu lunar de câteva sute de lei. Gândaci şi şobolani din belşug! După ce am devenit preşedinte, o vreme şedinţele Consiliului APS le-am făcut la mine acasă, n-aş fi putut sta un minut la vechiul sediu. Astăzi suntem bucuroşi că avem un sediu civilizat în clădirea MTS, revenind cum spuneam după atâţia ani în imobilul de pe strada Vasile Conta. Între timp au trecut, iată, şase ani de cînd sunt preşedinte, şi sunt mândru să spun că lucrurile bune s-au înlănţuit: asociaţia se află acum sub Înaltul Patronaj al Casei Regale a României, a devenit asociaţie de utilitate publică, are în jur de 400 de membri cotizanţi anual, decernează premii şi organizează gale jubiliare, aşa cum a fost în 2012 la Ateneu, pentru aniversarea a 85 de ani de existenţă şi cum va fi chiar anul acesta, pe 22 noiembrie, pentru sărbătorirea celor 90 de ani de când ne-am înfiinţat ca asociaţie a gazetarilor sportivi români. Putem spune cu adevărat că azi existăm din nou!

Ce mai înseamnă APS acum, ca uniune de breaslă?

În primul rând, este acum asociaţia care sărbătoreşte 90 de ani de existenţă! Data exactă a înfiinţării ei este 2 decembrie 1927. Din cunoştinţele mele se află între primele trei asociaţii ca vechime din România, după Automobil Club Român, şi nu mai ştiu situaţia juridică a Jockey Club. Acest lucru ne obligă, trebuie să avem un respect deosebit faţă de înaintaşii noştri, faţa de modul în care au înţeles să-şi facă meseria şi să sprijine sportul. Toţi ziariştii au pasiuni, iubesc sportul; parcă şi scrii altfel, mai inspirat şi mai uşor de ajuns la mintea şi sufletul cititorilor atunci când o faci despre performanţele loturilor naţionale, despre succesele unei echipe, sau ale unui club cu care ţii. După părerea mea meseria de ziarist sportiv este cea mai frumoasă din lume. Spun asta fiindcă sunt foarte mulţi oameni pasionaţi de sport, care-şi doresc să asiste la evenimente sportive, iar unii fac foarte multe eforturi financiare şi de timp, ca să-şi împlinească o bucurie. Ei bine, ziaristul sportiv, care este şi el la fel de pasionat de sport, care se bucură în sufletul său de participarea la mari evenimente sportive, mai este şi plătit ca să-şi împlinească bucuria şi să exprime ceea ce simte.

Decăderea presei este legată de decăderea societăţii noastre

congres-dohaCând vorbiţi astfel probabil că mergeţi cu gândul mai degrabă înapoi, cu cel puţin 10-20 de ani în urmă, când ziariştii sportivi aveau un statut mult mai respectabil ca acum. Plus că performanţele sportive despre care scriau erau mult mai numeroase.

În mod categoric, degradarea sportului românesc are o legătură directă cu slăbirea şi desconsiderarea presei, însă nu e singurul motiv pentru care după criza economică din 2008-2010, în timp ce în majoritatea ţărilor occidentale presa scrisă şi-a revenit, la noi îşi continuă şi acum picajul. Privind desconsiderarea jurnaliştilor de acum este o situaţie cu care presa scrisă s-a mai întâlnit în perioada interbelică, când ziariştii erau consideraţi ca fiind acei netrebnici care scormoneau în gunoaiele societăţii. Nu-i aşa că-ţi sună cunoscut, seamănă cu ce se întâmplă astăzi, când bârfele, can-can-urile şi scandalurile ţin primele pagini? Când am debutat eu în presă şi în cea mai mare parte a carierei de până acum, legitimaţia APS impunea respect, pentru că meseria de ziarist era una respectabilă. Din păcate, această breaslă nu mai constituie acum o grupare care impune mult respect, însă eu sper ca statutul jurnalistului să-şi recâştige uşor-uşor poziţia pe care îl merită în societate, să-şi recapete poziţia solidă, sănătoasă şi fermă, odată cu întreaga societate românească. Pentru că decăderea presei este legată de decăderea societăţii noastre. Dacă te uiţi la ce se întâmplă acum în mediul online, uneori chiar la comentariile postate la articolele unor profesionişti incontestabili ai presei noastre, contestaţiile şi înjurăturile sunt absolut cutremurătoare. Nu sunt un nostalgic al regimului comunist, nici pe departe, dar pot să-ţi spun că au dispărut parcă toate filtrele. Înainte erau în primul rând cenzuri profesionale stricte. Acum se exprimă cine vrea şi cine nu vrea în mediul public, au început să dispară cratimele, virgulele, acordurile dintre subiect şi predicat şi mulţi nu oferă un subiect, o informaţie nouă, ci etalează doar un arsenal mai vast ca oricând de înjurături şi jigniri. Limba română a ajuns în mare suferinţă.

Ziariştii adevăraţi se nasc şi cresc iubind sportul

Apropo de filtre, care erau etapele ce trebuiau parcurse de un „ascar” până la a ajunge ziarist?

Erau destul de multe filtre. La „Sportul”, pe vremuri, noii veniţi mergeau în primul rând pentru o perioadă de circa şase luni la corectura ziarului, în tipografie, unde primeau toate spalturile, se mudăreau pe mâini de cerneală tipografică şi citeau ziarul de la un capăt la celălalt. O măsură extrem de bună pentru fiecare tânăr aspirant la meseria de jurnalist, pentru că îşi îmbogăţea cultura sportivă, vedea cum se scrie, cum se construiesc articolele. Apoi meseria se făcea în cea mai mare parte pe teren, unde îţi culegeai informaţiile, vorbeai cu oamenii, urmăreai antrenamente, meciuri, erai parte direct implicată în fenomenul sportiv. Ca studii, pentru a putea fi redactor trebuia să fi terminat o facultate, oricare, dar să ai un anumit nivel intelectual şi un vocabular cât mai bogat. Mai tâziu s-a înfiinţat şi o facultate de presă, celebra „Ştefan Gheorghiu”, dar de acolo  ieşeau doar activişti de presă trimişi apoi la ziare să scrie materiale cât mai laudative la adresa regimului. De acolo n-au ieşit niciodată ziarişti adevăraţi. Ziariştii adevăraţi se nasc. Îţi trebuie în primul rând pasiune pentru această meserie, pentru a o putea face cu succes.

Se pot număra pe degete ziariştii care au trecut prin comunism, capitalizare, can-canizare şi tehnologizare IT a presei, şi mai au succes şi astăzi?

E interesantă întrebarea. În general, ziariştii s-au adaptat, în majoritate, la toate schimbările, la evoluţia şi involuţia mass-mediei. Există însă şi „condeie” importante ale presei noastre actuale care n-au învăţat încă sau nu doresc să folosească un computer şi preferă metoda clasică de a-şi scrie articolul pe hârtie şi a-l trimite apoi „la bătut”. Articole scrise pe ciorne, citite şi recitite, formate din informaţii verificate şi cu sprijinul unei culturi sportive vaste, care sunt în continuare apreciate. Majoritatea însă a trecut firesc de la maşina de scris la tastatura de computer, de la caietele de statistici la „Google find”. Aproape că nu mai există nicio legătură între metodele clasice de gazetărie, în care mergeai pe teren, foloseai reportofonul şi caietul de notiţe, notând cu mare repeziciune ca să întrerupi cât mai puţin interlocutorul, şi ceea ce se întâmplă astăzi. În primul rând capitolul de documentare este cu totul schimbat. Pe vremuri erau puţine surse de informare, dar o dorinţă de cunoaştere foarte mare, acum e invers. Am fost întrebat cum se făcea documentarea înainte de ‘90 pentru un comentariu TV. Era documentarea proprie, pe care ţi-o făceai permanent pe caiete, cu tăieturi din ziare, ca să nu uiţi anumite lucruri. Uneori aveam acces la presa internaţională. Era ceva extraordinar când puteai să pui mâna pe un l‘Equipe, pe o Gazetta dello Sport. Ce se întâmplă astăzi este total diferit faţă de acum 20-30 de ani, când majoritatea ziariştilor îşi păstrau acasă propriile colecţii de ziare şi propriile caiete de statistici.

Barda ia locul condeiului

Ce rost ar mai avea acum acestea, când în câteva minute de căutare pe internet găseşti statistici la care nici nu te gândeai, poze şi articole cu „subiectul”, dinainte să fie „subiect”?

Mediul online a adus nişte lucruri extraordinare, dar şi foarte multe distrugeri, în primul rând pentru presa scrisă, de calitate. E impresia mea că limba se distruge. Acest mediu online, asasinează limba, cititul şi chiar provocările intelectuale. Limbajul practicat acolo este de tip şcolar elementar într-o proporţie mult prea mare. Barda ia locul condeiului. Testele sunt scolastice, iar comentariile sunt toxice. Pentru mine ediţia tipărită a unui ziar este cu totul şi cu totul altceva, decât varianta online. Mă puteţi cataloga drept învechit, dar mie mi se pare că printul are o cu totul altă deschidere, oferă o imagine de ansamblu şi se întipăreşte mai bine în memorie. Plus că atunci când citesc print ştiu că este vorba de presa adevărată, scrisă şi asumată, în care eşti obligat să mai verifici măcar o dată informaţia înainte să o publici, pe când în online se fac multe excese, există un adevărat fenomen fake-news, adică ştiri asumat ca false, din dorinţa de a capta like-uri, vizualizări şi vizitatori unici. Acolo parcă nu mai contează decât titlul, care poate fi fără nicio legătură cu textul.

Pentru că sunteţi şi membru al AIPS, puteţi să spuneţi cum este trand-ul internaţional pentru această meserie, cum este privit jurnalistul sportiv în alte ţări?

Nu cred că este mult diferit de ce se întâmplă la noi. Cu toate astea, cred că respectul faţă de meseria de gazetar este mai mare. AIPS are acum în componenţă puţin peste 4.000 de gazetari sportivi din 161 de ţări ale lumii, ceea ce reprezintă desigur o reţea mondială considerabilă. Cei mai mulţi sunt din zona Europei, 2.674 la număr, urmaţi de Asia – 903, Africa – 234 şi America – 183. De pe continentul nostru, cei mai mulţi membri AIPS are Austria – 237, urmată de Germania – 228 şi Turcia – 205. Din păcate în ţara noastră nu au o legitimaţie AIPS în acest moment decât 40 de gazetari sportivi, adică mult prea puţini! Aş mai vrea să spun că AIPS a promovat un oficial cod de conduită a jurnaliştilor profesionişti de sport, alcătuit de veteranul irlandez Jimmy Magee, AIPS Code of Professional Conduct Standards, pe care l-am tradus şi l-am introdus pe site-ul oficial al asociaţiei noastre. Sunt curios câţi dintre actualii ziarişti sportivi au auzit măcar de el. Şi încă un lucru, AIPS a lărgit considerabil aria de recrutare a membrilor săi, deschizând larg porţilor ziariştilor care se manifestă doar online. Cu alte cuvinte, şi aceştia pot fi membri ai asociaţiilor naţionale şi ai AIPS, chiar dacă nu au o carte de muncă de ziarist profesionist. Nu este altceva decât adaptarea la actuala tendinţă mondială. Dintre ziariştii români se află acum în funcţii alese Emanuel Fântâneanu, ca membru în Comitetul Executiv al AIPS şi subsemnatul, ca membru în Consiliul Executiv al AIPS Europe, cum spuneam, cea mai numeroasă divizie a asociaţiei inţernaţionale.

O istorie trăită a unor vremuri de glorie pentru sportul nostru

Care sunt cele mai importante repere ale cariere dvs de ziarist? interviu-noemi-lung-1988

Sunt multe lucruri deosebite pe care le-am trăit şi le-am făcut în presă. Am construit şi condus redacţii întregi, atât în televiziune, cât şi în presa scrisă. Sunt mândru când văd că foarte mulţi dintre tinerii pe care i-am învăţat meserie, cum se spune, sunt astăzi gazetari consacraţi. Sunt de asemenea multe emisiuni pe care le-am „inventat” Între multe altele: „Repriza a III-a”, prima emisiune de analiză fotbalistică de la noi, apoi „Parfum de glorie”, un proiect maraton de suflet, din care am făcut 64 de emisiuni despre mari personalităţi ale sportului românesc, adevăraţi monştri sacri, de la Gheorghe Gruia, la Iolanda Balaş, Florea Dumitrache, Gică Constantin, Ion Ţiriac, Gabi Szabo, Ilie Năstase şi mulţi, mulţi alţii. Acest program a primit Premiul APTR pe 2008. Am făcut şi un film despre viaţa şi cariera lui Mircea Lucescu, la care am lucrat patru ani, un film-serial în 16 episoade intitulat „Il Luce”. A fost difuzat pe Dolce Sport, dar mi-ar plăcea să fie redifuzat pe un post naţional cu mai multă audienţă. În trecut am fost fan al Universităţii Craiova, am transmis o mulţime de meciuri ale Ştiinţei în Cupele europene. Sunt foarte multe momente de suflet, pe parcursul anilor. Mi-a rămas la inimă un meci, din 15 noiembrie 1989 – în buza unor momente istorice pentru România -, desfăşurat în Ghencea, când naţionala a bătut Danemarca. Au revenit tricolorii atunci de la 0-1 şi s-au impus cu 3-1, succes care ne-a asigurat calificarea la CM 1990, din Italia. Ei bine, acela a fost un meci cu totul şi cu totul special şi pentru mine, pentru că am avut o convingere interioară permanentă că nu avem cum să pierdem şi am susţinut permanent că vom bate, am ţipat la goluri mai mult decât o făceam de obicei, poate chiar prea mult. Dar toate aceste momente frumoase au rămas azi în spate, ca o istorie trăită, cu bucurii, cu lucruri bine făcute, de care n-am motive să fiu dezamagit. Nu am scăpat desigur de critici, dar nu aş ezita niciodată să fac aceeaşi meserie, dacă aş putea s-o iau de la capăt. Am fost un norocos că am reuşit să fac multe lucruri şi am fost apreciat. Eu obişnuiesc să mă uit însă mai puţin în trecut şi mai mult în jurul meu şi în faţă. Iar în faţă văd o gală eveniment pentru presa sportivă, Gala APS 90, în care Asociaţia Presei Sportive va aniversa la Ateneul Român, cu fastul pe care-l merită, cei 90 de ani de existenţă, cu importanţa care se cuvine acestei profesii care a accentuat toate marile performanţe ale sportului românesc. Merită din plin ziariştii sportivi un astfel de eveniment, prin prisma a ceea ce a fost APS în timpul acestor 90 de ani care s-au scurs, şi cred eu că încă este. Iar în 2027, când va face 100 de ani de existenţă, să ne ajute Dumnezeu să fim la fel de prezenţi.

Când tăcerea e cu adevărat de aur pentru un comentator

Vi s-a întâmplat să româneţi fără voce la vreun eveniment sportiv?

O singură dată s-a întâmplat asta, pentru că vocea chiar m-a ajutat mult în întreaga carieră. Au fost oameni care m-au recunoscut fără să mă vadă vreodată, doar după voce, atunci când m-au auzit vorbind. Se întâmpla să merg la magazin, şi după ce ceream pâine, vânzătorul să-mi spună: „Eu vă ştiu pe dumneavoastră, sunteţi cel de la televizor”. Mi se mai întâmplă şi acum să sun pe cineva cu care nu am mai vorbit niciodată şi să-mi răspundă pe loc: „Da, domnule Graur”. În ultimii ani ai comunismului nu mai avea voie nimeni să apară la televizor în afara Ceauşeştilor, iar când luam interviuri doar mâna cu microfonul îmi apărea în cadrul cu intervievatul.

Revenind la momentul în care am rămas fără voce – se poate spune şi aşa -, poate fi vorba despre celebrul meci de fotbal Steaua – Dinamo, din 1988, când la indicaţiile lui Valentin Ceauşescu, Steaua s-a retras de pe teren. Atunci m-am trezit într-o situaţie imposibilă, pentru că asculta multă lume şi orice aş fi spus m-ar fi putut costa enorm, se putea întoarce împotriva mea. Îmi riscam efectiv serviciul. Şi atunci am ales să tac. A doua zi, ca să fac o paranteză, s-a produs o premieră mondială, Ceauşescu a dispus ca trofeul Cupei să fie înmânat Stelei, pentru că golul de 2-1, marcat de Lăcătuş, şi anulat pentru ofsaid, ar fi fost valabil! Era o premieră în fotbalul mondial, ca un gol să fie validat după încheierea meciului, ca să nu mai pomenesc de retragerea Stelei. O astfel de situaţie putea să zdrobească ca pe o muscă un neica nimeni de comentator. Deci riscul meu în acele momente de a-mi încheia definitiv cariera a fost destul de mare. Şi atunci, am găsit cea mai inspirată decizie a carierei mele. Să tac! Am tăcut timp de 4-5 minute, habar n-am cât a durat, am tăcut şi  am lăsat imaginile şi fondul sonor al arenei. Şi nimeni nu şi-a mai amintit de mine a doua zi. Ştiţi vorba aia cu „tăcerea e de aur”.

Odată cu aniversarea a 90 de ani de existenţă a Asociaţiei Presei Sportive, şi revista Sport în România, pe care o conduceţi, parcurge un moment important, ajungând la numărul 50, într-o perioadă în care presa scrisă şi tipărită pare într-o cruntă suferinţă…

Sport în România este în primul rând o idee generoasă, a unui grup de ziarişti cu mare experienţă, care s-au gândit în 2013 să scoată o revistă premium în afara trend-ului actual, bazat pe tabloidizare. Revista vede altfel sportul, respingând stilul altor publicaţii, oferind suficiente pagini pentru succesele sportului românesc care atrag mai puţin atenţia, deşi ar merita lăudate, apreciate şi promovate. Îţi dau un singur exemplu, performanţa reuşită de fetele de la tenis de masă, care este fabuloasă după părerea mea şi despre care s-a scris şi s-a comentat foarte puţin în mass-media. Fără bârfe, fără can-can-uri, fără poveşti despre bombele sexy ale fotbaliştilor, fără „subiecte” dezbrăcate şi fierbinţi, Sport în România a ajuns la 50 de numere şi cred că a realizat deja mai multe miracole. În primul rând acela că apare în continuare de peste patru ani, scriind doar despre performanţe sportive şi poveşti de succes din lumea sportului. Apoi pentru că reuşeşte să ţină în viaţă, să asigure funcţionarea APS şi chiar să împingă asociaţia înainte spre realizarea unor obiective importante, care să readucă într-un viitor, cât mai scurt sper eu, respectabilitatea presei sportive. Este clar că numai din cotizaţii asociaţia nu şi-ar putea acoperi niciodată activitatea curentă, iar Sport în România există şi pentru asta.

Viitori mari campioni sunt acum la grădiniţă

cu-merloCe anticipați pentru APS şi pentru Sport în România?

Eu sper ca APS să îşi continue activitatea şi să se dovedească tot mai utilă pentru breasla gazetarilor şi pentru sportul românesc. E momentul ca şi tinerii jurnalişti să înţeleagă, la rândul lor, că trebuie să-şi unească eforturile pentru a forma o breaslă puternică şi apreciată, să-şi poată face respectate drepturile în dialog cu toată lumea. Sper că APS va prinde şi va depăşi 100 de ani de existenţă. Sper ca sportul românesc să-şi revină, dar pentru asta trebuie în primul rând să existe un proiect serios, guvernanţii să înţeleagă că sportul trebuie să devină o prioritate naţională. Să se înţeleagă că următorii mari campioni olimpici ai României sunt astăzi abia la grădiniţă şi că trebuie sprijiniţi şi ajutaţi să crească pentru ca să ajungă pe podiumuri marilor competiţii. În privinţa revistei Sport în România, care mi-este dragă, şi mă ajută să-mi continui meseria cu plăcere şi entuziasm, mă aştept să ajungă şi ea măcar la o sută de numere şi să-şi păstreze locul meritat în presa de calitate din România.

Vă mulţumesc!

Să ştii că mă deranjează puţin modul în care ai gândit construcţia acestui interviu.

De ce?!

Cred că l-ai dus prea mult în personal, prea mult despre Dumitru Graur. Ţi-am acceptat propunerea de a face interviu cu mine doar pentru că sunt preşedintele APS în funcţie, ca şi director al acestei reviste. Cu greu cred că ai fi putut găsi un interlocutor mai potrivit la aniversarea de 90 de ani a asociaţiei şi pentru cele 50 de numere ale revistei Sport în România. Dar n-aş vrea să se spună că mi-am băgat singur în revistă un interviu cu mine! Când o să vreau să vorbesc despre momentele deosebite pe care le-am trăit în sport o să mă apuc să scriu o carte. Mi-ar fi plăcut să vorbesc mai mult despre Asociaţia Presei Sportive, în calitate de preşedinte a asociaţiei, fiindcă mă încăpăţânez să cred că o pot ajuta să supravieţuiască şi chiar să-şi recapete forţa şi respectul care i se cuvin. Dacă a reieşit altceva din interviu, să ştii că eu nu-mi asum responsabilitatea.

Lăsaţi că mi-o asum eu!

 (Subtitlurile aparţin redacţiei)

 „Să fii plătit ca să faci ce-ţi place mai mult, atunci chiar că este o meserie de invidiat, pe care merită să o faci cu plăcere şi cu pasiune.”

„Înainte, ca să te exprimi în mediul public era foarte greu, era obligatoriu ca articolele tale să mai primească multe vize până la tipar. Şi nu mă refer aici la vize politice, ci de cele ale unor specialişti în domeniu, şefii ierarhici, de la şeful de secţie la redactorul şef, care verificau pe lângă gramatică şi coerenţa articolului şi veridicitatea informaţiilor şi aşa mai departe!”

„Dacă faci meseria de gazetar doar pentru un salariu, îţi pierzi destul de repede ideeile şi iniţiativele şi nu prea mai ai despre ce să scrii, iar în scris se vede când spui vorbe şi nu transmiţi nimic. E o meserie-vocaţie şi când te bucuri de ceea ce faci, poţi să o faci mult timp cu succes.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *