Interviu cu Nicu Vlad, preşedintele Federaţiei Române de Haltere

„În haltere se schimbă absolut totul. Vor fi noi categorii de greutate şi noi recorduri”


Dumitru Graur: Dragă Nicu, acest interviu fusese programat imediat după Campionatul European de seniori care a avut loc la Bucureşti, însă m-ai rugat să amânăm întâlnirea noastră cu o lună, urmând să pleci din ţară. Acum, că te-ai întors, ne poţi spune unde ai lipsit atâta vreme?

Nicu Vlad: Păi am fost plecat în mai multe locuri, acum tocmai ce m-am întors de la Budapesta, unde am avut o şedinţă la federaţia internaţională (IWF – n.n.), în care s-a discutat problema schimbărilor de greutate. Suntem într-un proces, începând de anul trecut, de schimbare a sistemului de calificare la JO şi de schimbare a categoriilor de greutate. Mai înainte am fost la Jocurile Commonwealth, care s-au ţinut la Gold Coast, în Australia.

Bine, tu eşti pe jumătate australian, aşa că se poate spune că te-ai dus acasă!
(râde) Toată lumea îmi spune că m-am dus acasă, dar pentru mine Australia n-a fost niciodată casa mea! Am şi o casă acolo, dar întotdeauna am considerat că adevărata mea casă e la Bucureşti.
Cum a fost la Jocurile Commonwealth?
Interesant. S-au întrecut toate ţările care sunt sub coroana reginei (Elisabeta a II-a a Marii Britanii – n.n.), iar australienii ştiu să organizeze competiţii. Au fost şi foarte mulţi spectatori. Pentru ei este ca o Olimpiadă, ei aşa o consideră. Sunt 53 de ţări membre, de pe toate continentele. Eu am participat din partea federaţiei internaţionale, fiindcă sunt şeful Comisiei tehnice (în afara funcţiei de vicepreşedinte IWF – n.n.), şeful arbitrilor, ca să zic aşa.

România a participat cu o echipă completă

Ne întoarcem la Campionatul European pentru a reminti cititorilor uluitoarea zestre de medalii pe care le-a cucerit România cu această ocazie: nu mai puţin de 26 de medalii, dintre care 9 de aur! Cum a fost posibil un asemenea succes?
(tace o clipă) Păi, după cum ştiţi, şi cu ani în urmă am avut rezultate bune, şi aveam recordul de medalii stabilit anul trecut, cu 15 sau 16 medalii, în Croaţia. Acum l-am bătut, am obţinut 26, din care 9 de aur. Ce-aş putea să vă spun este că acum fiind acasă, am avut posibilitatea să introducem echipe complete, atât la masculin, cât şi la feminin, ceea nu se întâmpla în alte ocazii. Noi niciodată nu ne-am dus cu o echipă completă (sportivi la toate categoriile de greutate – n.n.) la un Campionat European. Iar competiţia are întotdeauna suprizele ei, poate că ai un sportiv acasă în care nu ai încredere că poate lua medalie, şi nu-l duci. Este şi un calcul financiar pe care îl facem. Acum însă, fiind la noi acasă, ne-am permis şi am băgat toţi sportivii la care aveam dreptul în concurs. Număr maxim. Apoi, ca să fim corecţi până la capăt, au fost şi ţări care n-au participat, din cauza sancţiunilor pentru dopaj pe care le au (au lipsit Rusia, Moldova, Turcia, Armenia – n.n.). Dar nu înseamnă că succesul e mai puţin important, uitaţi că anul trecut, când am obţinut 15-16 medalii, au participat toţi! Şi la “tineret” la fel, cu fetele am fost pe primul loc, în octombrie anul trecut. Este de sesizat o creştere, şi în special pe sectorul de juniori-tineret. Ca să ştiţi, când spunem “tineret”, la noi sunt sportivi care se încadrează până la 23 de ani, inclusiv. Dar de la 20 de ani sunt de fapt şi seniori, în acelaşi timp. După această vârstă devine mai greu. Fiindcă cluburile sunt destul de sărace, nu-şi mai permit să-i ţină, şi sunt din ce în ce mai puţini sportivi. Ştiţi desigur toate problemele cu care se confruntă tot sportul românesc, nu facem nici noi excepţie.
Recunosc că am rămas uluit de zestrea de medalii cu care au venit halterele, mai cu seamă că au venit pe seceta despre care vorbeşti în sportul românesc.
Da, noi am avut anul trecut 15, acum doi ani 13, deci ne menţinem la un nivel bun, în special pe Campionatele Europene, unde în ultimii 10-15 ani am tot obţinut medalii. Este însă foarte adevărat că la Campionatele Mondiale am reuşit mai puţine, mă refer la cele de seniori – anul trecut am luat totuşi trei medalii de aur la seniori! La CM de juniori mai tot timpul am luat medalii.

“La un moment dat m-am gândit să renunţ la organizare”

Cred în egală măsură că trebuie să vorbim şi despre efortul organizatoric al federaţiei pe care o conduci pentru asigurarea în numai o lună şi jumătate a celor mai bune condiţii de concurs în competiţia care s-a desfăşurat la Izvorani. Şi cum a primit Bucureştiul dreptul de organizare?
Sunt câţiva ani de când ne-am propus să organizăm din nou o competiţie mare. Ultima dată a fost un Campionat European de senori, în 2009. Şi am mai încercat de atunci, inclusiv anul trecut, ne-am înscris în Albania, când ştiam că turcii vor fi suspendaţi şi nu vor putea organiza “europeanul” de seniori în 2018. Am făcut o scrisoare de intenţie către federaţia europeană, dar în prima fază nu ni s-a acordat acest drept. S-a spus că ar fi existat şi alte ţări interesate, ca Suedia sau Georgia. În final au ajuns însă în Albania! Asta în luna octombrie, anul trecut. La începutul lunii februarie a căzut însă şi înţelegerea pe care o aveau cu albanezii şi ne-au rugat pe noi să organizăm competiţia. Iniţial n-am vrut nici eu, Dar m-am gândit că şi eu am fost sportiv, şi ştiu cum e să te antrenezi toată iarna şi cu o lună, o lună şi jumătate înainte de Campionatele Europene să-ţi spună cineva că nu se mai ţin, că te-ai antrenat degeaba. De altfel, Eurosportul (postul TV care a asigurat transmisia directă a competiţiei – n.n.) ne-a spus că dacă schimbăm datele de desfăşurare nu mai poate transmite, fiindcă are programul făcut pentru tot anul. Au ameninţat că dacă nu se organizează Federaţia europeană pierde şi contractul pe următorii 3 ani!

Televiziunea dictează peste tot!
Da, dar nu e prea în regulă. Până la urmă m-am gândit tot la munca sportivilor şi am decis să-l facem, deşi timpul era extrem de scurt. Am avut sprijinul COSR şi cel al ministerului. Am găsit şi ceva sponsori, pe Rompetrol, pe Renault şi încă câţiva, cât am putut şi noi aduna într-un timp atât de redus. Şi de aceea am organizat-o la Izvorani, unde aveam şi hotel şi sală aproape. Eu aş fi vrut la “Polivalentă”, dar acolo erau alte competiţii deja programate. Sau chiar în studioul Televiziunii Române. Mi-ar fi plăcut mult să o facem în TVR, dar nu se puteau asigura toate condiţiile, vestiare, grupuri sanitare etc. Aşa că ne-am orientat spre Izvorani, iar oamenii au fost foarte satisfăcuţi. Am primit apoi o mulţime de telefoane din străinătate, ne-au spus că a fost la fel ca orice concurs “de afară”, iar eu exact aşa am gândit-o, fiindcă dacă nu izbuteam s-o fac aşa, atunci mai bine renunţam.

Fiecare sportiv trebuie să se califice ca să ajungă la Olimpiadă

Să revenim asupra medaliilor, luând în consideraţie mai ales bilanţul realizat în probele olimpice, adică la totalul celor două stiluri: 9 medalii, dintre care trei de aur, două de argint şi patru de bronz. Şi întrebarea este directă: avem speranţe pentru concursul olimpic de la Tokio, peste doi ani?
Da, teoretic putem spune că da. Perioada de calificări, după noul sistem, va începe la începutul lunii noiembrie, cu ocazia Campionatelor Mondiale de seniori…

Te rog să-mi explici cum e cu acest nou sistem de calificare!
Adevărul este că era niţel ciudat sitemul de calificare de până acum: deşi noi practicăm un sport individual, calificarea era pe echipe! Iar lucrul acesta permitea ţărilor mai dezvoltate (puternice din punct de vedere sportiv – n.n.) să aducă la calificări o echipă, dar efectiv participau la Jocurile Olimpice cu o altă echipă. Cu alţi sportivi, pe care nu i-ai mai văzut până atunci niciodată, pe nicăieri! Suspiciunea de dopaj era foarte mare. Acum, pentru mine este foarte clar: fiind sport individual, trebuie să ai o calificare individuală, pentru fiecare sportiv. La noi totul e foarte măsurabil şi cântăribil, de ce să nu fie şi calificarea la fel? Acum există o perioadă de 18 luni în care sunt o mulţime de concursuri omologate de federaţia internaţională, în care fiecare sportiv trebuie să aibă minimum şase participări, şi cam de cel puţin două ori într-un interval de 6 luni. Ca să nu le mai dea voie să facă chiar ce vor ei. Este desigur un lucru cu totul nou pentru mulţi, unii mai comentează, nu le place, alţii spun că e în regulă, vom vedea ce se va întâmpla.

Se schimbă şi categoriile de greutate?
Am schimbat şi aceste categorii, este un proces care a început de anul trecut, şi cum vă spuneam am avut o şedinţă finală la Budapesta. La începutul lunii iulie se vor ştii care sunt aceste noi categorii de greutate, la care se va concura. Eu le ştiu deja, dar urmează să le trecem prin Comisia Tehnică, apoi Comitet Executiv, şi să fie validate de Congres. Se va întâmpla la Campionatul Mondial de juniori, foarte curând. Abia atunci vom putea spune că devin categoriile oficiale.
Lucrul acesta va duce desigur la repoziţionarea unor recorduri mondiale, cred că asta se urmăreşte.
Absolut. Fiindcă totul se schimbă, şi categoriile, şi recordurile. Acum avem 8 cu 7. Opt la masculin şi şapte la feminin. Începând cu 1 noiembrie vom avea 10 categorii de greutate la masculin şi tot 10 la feminin. Dacă tot vrea sexul feminin vrea să fie egal cu cel masculin! Şi mi se pare corect. Vor fi aşadar zece şi zece, iar pentru Jocurile Olimpice vor fi şapte şi şapte.

În felul acesta vor şi recorduri mondiale şi europene mai „curate”?
Păi, datorită noului sistem competiţional, eu zic că da. Cel puţin asta este intenţia.

Pe care dintre halterofilii români i-ai remarca în mod deosebit în momentul de faţă?
În primul rând o avem pe Toma Loredana, care este campioană europeană anul trecut, campioană mondială, iar campioană europeană în acest an, este cea mai bună din ce avem în momentul de faţă. Şi clasamentul per total de anul trecut l-a dominat. A câştigat Campionatele europene de seniori, Campionatele europene de tineret 23 de ani şi Campionatele mondiale de seniori, a câştigat tot. Este antrenată de Constantin Urdaş, cel care a descoperit-o şi o antrenează acum şi la lot. Sper să rămână sănătoasă şi să concureze măcar până la Tokio, fiindcă are şanse să câştige cel puţin o medalie, chiar şi de aur. Acum, ştiţi cum e (râde), “balonul e rotund”, cum zic cei de la fotbal, concursul e concurs. N-aş putea să mai zic vreun nume, e de văzut cum se vor plia şi pe noile categorii, e foarte greu să faci acum o estimare. La noi se schimbă practic totul!

Cele mai multe controale antidoping se fac la haltere!

Halterele au fost la un moment dat în pericol să fie eliminate de la Jocurile Olimpice?
(ezită un moment) Ei, a fost o discuţie anul trecut, dar nu s-a finalizat. Vedeţi, lucrurile se pun altfel: Comitetul Olimpic Internaţional are 24 de ramuri sportive permanent în programul Jocurilor. Ca să-i ţină în priză pe toţi, să nu-i ia somnul, mai au mereu câte 2-3 sporturi care bat la uşă, şi CIO îi ţin “calzi”. Mai bagă câte un sport, mai scoate altul… Îi mai ameninţă pe câte unii. Nu cred ca sportul nostru să iasă de la Olimpiadă, aşa şi luptele au fost anul trecut ameninţate şi în pericol… Boxul e acum iar într-o discuţie. Le-au reproşat mereu, şi la lupte, şi la box, arbitrajul. La noi nu are ce să ne spună la arbitraj, că la haltere e clar. La noi, fiindcă sunt cazuri pozitive, problema e cu dopingul. Dar ştiţi de ce la noi sunt cazuri pozitive? – fiindcă la noi chiar se fac controale! Mult mai serioase în comparaţie cu oricare altă disciplină sportivă! Multe, foarte multe, dar lumea nu spune treaba asta. La noi se fac mii de probe anual. La un Campionat Mondial se fac între 180 şi 200 de probe antidoping. În afara competiţiei, altele! La un alt campionat, din oricare alt sport, dacă se fac 10 probe, 12… hai 20 de probe, dar nu se fac atâtea. Ca să vă dau un exemplu, sportivii noştri au fost testaţi, din ianuarie până acum, cel puţin de 3-4 ori fiecare. Cam o dată pe lună, sigur. Că sunt controale de la Federaţia internaţională, de la Comitetul Olimpic Internaţional, controale locale de la WADA şi chiar de la ANAD (Agenţia Naţională Antidoping – n.n.).

Dar există acum şi o serie de ţări suspendate din toate competiţiile.
Tot din cauza asta, a controalelor. Am avut acum o discuţie cu cineva din San Marino, care a fost într-o vreme secretar general la federaţia europeană, şi l-am asigurat că ei nu vor avea niciodată probleme cu dopingul. De ce?, s-a mirat. Pentru că tu nu ai niciun sportiv, şi dacă nu ai niciun sportiv – rar dacă avea câte unul -, cum să ai probleme cu dopingul? Ai tu o problemă cu Rusia, păi într-adevăr Rusia, sau nu ştiu care altă mare ţară din Europa, are probe pozitive, dar are şi foarte mulţi sportivi. Şi dacă Rusia vine cu 25 sau 30 de sportivi la o competiţie, sigur că este mai expusă decât San Marino, care un singur sportiv sau niciunul.
Desigur că noul sistem de calificare este legat tot de necesitatea sporirii controalelor. Dacă va fi adoptat.
Sigur va fi adoptat! Încă din februarie am fost la CIO cu el, l-au adoptat, e clar că nu mai e decât o formalitate ca să se decidă şi în Congresul federaţiei internaţionale. Acum devine imposibil să apară sportivi, să zic aşa, de nicăieri. Din aceia care nu apar decât la Jocurile Olimpice şi gata, au câştigat.

S-a întâmplat?
Cum să nu? Coreea de Nord, şi nu numai ei, mai mulţi. China. Cu sportivi care n-au mai concurat 3-4 ani de zile, sau doi ani cel puţin, şi au venit şi-au câştigat! Iar alţii au fost controlaţi lunar, poate, în timpul ăsta.

Copiii vor să ajungă la performanţe cât mai rapid

Crezi că este un suflu nou în sportul pe care-l conduci? Şi dacă da, cum explici această schimbare?
Nu ştiu dacă aş putea vorbi despre un suflu nou. Avem din ce în ce mai puţini sportivi, asta e realitatea care ne doare. Şi tehnicieni mai puţini. În loc să ne extindem, noi cu mari greutăţi luptăm să rămânem măcar la acelaşi nivel. Este adevărat, la noi şi natalitatea este în scădere, se cunosc şi greutăţile cu care se confruntă cluburile, şi toată lumea. Dar nu întotdeauna este problema banilor, deşi ea este foarte importantă, mai ales pe termen mediu şi lung. Noi facem de multe ori chestii pompieristice, încercăm să ne cârpim pe termen scurt, şi ne rupem în altă parte, mai târziu. Din păcate la noi nu se face prea bine în niciunul dintre segmente, nici în economie, nici în educaţie, nici în orice vreţi dumneavoastră.

Imaginea sportului halterelor a fost foarte afectată la nivel mondial de acuzaţiile de dopaj, ca şi de sancţiunile care s-au dictat pentru foarte multe ţări. Unde se află România în acest moment?
Cum şi noi facem parte din federaţia internaţională, suntem şi noi tot acolo. Nu putem spune că suntem scutiţi de controale doping sau de sportivi care fost depistaţi pozitiv. Sigur că s-a întâmplat şi la noi. Că sunt copii, care vorbesc întrre ei, aud pe la competiţiile internaţionale, intră pe Internet şi-şi caută singuri substanţe. Apoi au impresia că are cineva ceva cu ei, că pe ei îi controlează cel mai mult. Am avut astfel de sportivi care ne acuzau că-i controlăm, în vreme ce alţii, din alte ţări, nu păţesc acelaşi lucru. Şi n-ai cum să-i combatem, ca să-i convingem. S-a întâmplat ca unul să iasă pozitiv şi să se mire că nu ştiu care sportiv din Armenia, de la care ne spunea că învăţase, să nu iasă pozitiv la prima probă. Cum e posibil, se mira. Dar nu după mult timp a ieşit şi armeanul pozitiv. Atunci, îi părea rău. Ăştia sunt, copiii nu mai au răbdare, vor să ajungă la performanţă cât mai repede cu putinţă.

Regretatul Cristian Ţopescu a relatat la un moment dat o discuţie pe care ar fi avut-o cu tine, în care i-ai fi mărturisit că nimeni nu poate concura în haltere fără stimulente farmaceutice. Ai negat că discuţia ar fi existat vreodată şi ai anunţat că-l vei da în judecată pe Ţopescu. Cum s-a rezolvat cazul?
Am fost chemaţi amândoi la Comisia de etică a Comitetului Olimpic (COSR – n.n.). Am explicat că eu n-am avut discuţia asta cu el niciodată. Nici nu aş fi avut de ce să am o asemenea discuţie cu Ţopescu. În cele din urmă şi-a cerut scuze şi cazul s-a închis.

Se poate face performanţă în haltere fără doping?!
Se poate. Dar de ce să nu se poată? Ca la toate sporturile, să ştiţi. Însă nu se mai poate azi fără o medicaţie corespunzătoare, mă refer la o vitaminizare, suplimenţi nutritivi, ca să poţi face faţă unui efort mare. E clar că nu poţi să-l faci numai cu ciorbă şi cu tocană. Cam asta e. Trebuie să faci ştiinţific, ceea ce noi n-am făcut niciodată. Suntem departe. Şi întotdeauna am fost aşa. La noi, din câte cred, s-a făcut mereu după ureche. Cei mai mulţi au făcut performanţă din ce au mai auzit de la alţii.

JO de la Los Angeles 1984 l-au făcut cunoscut lumii întregi

Nicu, au trecut 34 de ani de la excepţionalul succes pe care l-ai înregistrat la Los Angeles, unde ai câştigat medalia de aur a categoriei 90 kg. Dacă ar fi să povesteşti nepoţilor, cum ţi-ai aduce aminte de acel moment emoţionant?
(zâmbet larg) Da, eram un copil atunci, abia trecusem de 19 ani. A fost într-adevăr o experienţă deosebită. Şi acum, când îmi aduc aminte cum mai ajuns la Los Angeles, mă furnică amintirile. A fost un concurs extraordinar. Nu pot să uit, când am intrat pe stadion (la festivitatea de deschidere – n.n.), 100.000 de oameni ne-au aplaudat în picioare. Noi şi Statele Unite ce am fost atât de aplaudaţi, fiindcă România se hotărâse să participe dintre toate ţările comuniste. Am avut succes că am doborât toate recordurile olimpice (ale categoriei – n.n.), sala a fost entuziasmată, fiindcă americanii se pricep la sport, aplauze la scenă deschisă cum n-am mai avut apoi decât de trei, patru ori în carieră.

Mi-a rămas în minte imaginea aceea a ta, cu efortul dus dincolo de limitele umane, într-un prim-plan pe care televiziunea l-a dat de foarte multe ori…
Da, când m-am dezechilibrat. Câştigasem deja medalia de aur, dar efectiv am vrut să bat şi recordul olimpic de 220 kg. Uşor mi-a cedat piciorul din faţă şi atunci m-am tersionat un pic cu bara. Şi aş fi putut să-i dau drumul, fiindcă eu oricum câştigasem, dar cred că numai spectatorii m-au făcut să nu mă las, fiindcă îi auzeam cum mă încurajează. Şi aveţi dreptate cu imaginea aia, ştiu că a făcut înconjorul lumii, a fost dată pe toate televiziunile. Aşa cred că am ajuns atât de cunoscut, pe oriunde mă duc. Mi-ar plăcea să am şi eu imaginea aia acasă, pe o casetă sau un DVD, dar până acum n-am găsit-o decât pe You Tube.

Ai concurat la ultimele alegeri IWF la postul de preşedinte al Federaţiei Internaţionale, post ocupat în ultimii 18 ani de ungurul Tamas Ajan, care va împlini în ianuarie vârsta de 80 de ani. Te bate gândul să concurezi şi la viitoarele alegeri pentru acest post foarte însemnat?
Da, am fost la un moment dat candidat, dar m-am retras, am rămas doar pentru postul de vicepreşedinte. Alegerile vor fi după Jocurile Olimpice, mai exact în 2021. Depinde de cum voi fi atunci, să trăim şi să vedem cum va fi cu susţinerea. Dacă o să am susţinere în continuare pe plan internaţional, poate că da. Vom vedea cum va fi conjuctura, dar mai e până atunci.

Sportul românesc se prăbuşeşte!

Mai vin astăzi copii la haltere? Şi unde s-ar afla principalul bazin de recrutare a viitorilor halterofili români?
Singuri nu vin. Îi căutăm noi. Ar fi fost frumos să vină singuri, dar a trecut vremea aia. Un centru bun avem la Botoşani, în zona de nord. Tot de acolo vine şi Toma Loredana. De fapt, n-am inventat eu vreo roată dinţată, am văzut statistic cam ce s-a întâmplat cu sportivii din Moldova. Atletismul, canotajul, luptele – mereu au avut o mulţime de sportivi care au plecat de acolo. Şi mi-am zis: nu se poate să nu vină şi la haltere. Şi aşa am înfiinţat centrul de la Botoşani. În plus ar mai fi Galaţiul, Constanţa a început să mişte. Bistriţa s-a mai plafonat în ultimul timp, iar la Bucureşti avem şi nu prea avem; la Arad mai sunt sportivi. Cu totul, sub 4-500 de sportivi, la toate categoriile de vârstă. Vorbesc de sportivi legitimaţi, că aşa, copii care vin în sală sunt cu miile. Şi din păcate, nu numai la noi, şi în alte sporturi se întâmplă la fel.

Care este viitorul sportului românesc, după părerea ta?
Păi, după cum văd, se prăbuşeşte încet, şi foarte sigur. Eu aşa văd lucrurile. Nu există ca la nivel guvernamental să se dea o linie. Prin Ministerul Educaţiei, cu Ministerul Sportului, să se găsească un drum. Dacă nu există o linie directoare, nu facem nimic. Ce mai izbuteşte câte o federaţie, la nivel pompieristic, după părerea mea nu este ceva de viitor.

Nu terminăm într-o notă prea optimistă.
(râde, dar devine imediat foarte serios) Dar eu zic că e o notă reală! Că asta-i realitatea. Că mai facem ceva rezultate, că ne dăm toată silinţa să obţinem o medalie la Jocurile Olimpice, şi Comitetul Olimpic se străduie şi încearcă să găsească soluţii pentru susţinerea puţinilor sportivi pe care-i mai avem în loturi, astea nu sunt lucrurile care trebuie. Trebuie făcut un plan pe cel puţin două, trei cicluri olimpice, altfel nu exişti. Dar nu face nimeni. Acum, noi zicem de sport, dar ne uităm la Învăţământ, ne uităm şi în alte domenii, unde nu e vreo strategie. Dacă noi schimbăm premierul din şase în şase luni, de unde să existe o strategie?

Îţi mulţumesc, Nicu Vlad. Să sperăm că vor veni şi vremuri mai bune.

Subtitlurile aparţin redacţiei

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *