Interviu cu Virgil Stănescu – manager Steaua CSM EximBank: „Noi facem sport, dar vindem emoţii!”

stanescu siteDumitru Graur: Domnule Stănescu, cred că eşti cel mai înalt conducător din sportul românesc – 2,08 m, dar, poate, şi cel mai bogat fost sportiv român – cu peste 1 milion de dolari câştigaţi din baschet. Mă poţi contrazice?

Virgil Stănescu: Nu vă pot contrazice în ce priveşte înălţimea, dar eu cred că au mai fost sportivi români care au făcut peste un milion. Acum, dacă mă întrebaţi dacă am un milion în buzunar, nu am! Da, în cariera mea am făcut peste un milion, am avut şansa să joc la echipe destul de puternice, care plăteau în consecinţă. Staţi, şi Ghiţă Mureşan a făcut peste un milion tot din baschet! Cred că succesul pe care l-am avut în baschet, în sport în general, poate fi amintit. Fiindcă am jucat de la echipa colegiului în NCAA (Campionatul universitar al Statelor Unite – n.n.) până la echipele europene de top la care am ajuns.

Apropos de Ghiţă Mureşan, a fost el un exemplu pentru tine?

Ghiţă mi-a fost coleg de cameră la echipa naţională, un exemplu de muncă, de perseverenţă în ceea ce face. E greu să-l ai ca şi exemplu, fiindcă Ghiţă are 2,34 m şi nu aş fi putut niciodată să joc ca el. A şi evoluat ani mulţi în NBA şi desigur că orice jucător şi-ar fi dorit lucrul acesta.

Unde ai învăţat să joci baschet: în România sau în Statele Unite?

E o întrebare foarte bună, şi grea. Eu am început baschetul destul de târziu, pe la 17 ani, când poate alţii se gândesc să renunţe deja, la o vârstă la care mulţi îşi dau seama că n-au ce căuta, că n-au treabă cu sportul. Abia atunci m-am apucat de baschet organizat şi după doi ani deja jucam la echipa naţională, iar după patru ani am primit o bursă de studii în SUA, o bursă sportivă, şi cred că acolo m-am format. Mie mi-a plăcut foarte mult sistemul american, deşi a fost foarte greu pentru mine. Am pierdut doi ani, fiindcă în România studiam inginerie şi acolo m-am apucat de management. Dar am pierdut astfel toate creditele pe care le aveam. Iar ei au acolo o regulă: ai cinci ani să termini facultatea, maxim, fiindcă atât pot să-ţi dea bursă. Iar eu făcusem deja doi ani aici, piedusem toate creditele şi practic nu mai aveam decât trei ani. Ai voie să joci patru ani, în cinci ani de studiu. Astfel, am avut doar trei ani să termin facultatea, şi programul s-a aglomerat în clase de seară, clase de week-end, clase de vacanţă… Mai trebuia să şi muncesc, să am totuşi nişte bani ai mei, în afara cazării şi mesei asigurate de facultate. Munceam în campus, fiindcă nu aveam voie să ies din el, făceam fişe, dosare pentru studenţi internaţionali şi primeam doar minimum pe economie: cinci dolari douăzeci şi cinci pe oră! Şi băgam câteva ore în fiecare zi. Totul pe lângă antrenamentele fantastic de grele, aşa că au fost trei ani plini. Uitându-mă înapoi, mi-a plăcut foarte mult. Am avut şansa de a fi foarte iubit acolo din prima clipă, fiind singurul sportiv internaţional al momentului. Eram considerat „the big man on campus” şi am beneficiat de multe avantaje din acest punct de vedere, ca imagine şi ca rol în echipă. Maioul meu de joc era expus în aeroportul oraşului (Mobile Alabama, port foarte mare la Oceanul Atlantic – n.n), când am cucerit Conferinţa poza mea era în restaurante şi în baruri, studenţii mă iubeau, toată lumea mă iubea. Dar să nu vă închipuiţi că dacă eşti sportiv te ajută la facultate cu ceva; dimpotrivă, acolo trebuie să ai o medie a notelor peste media facultăţii, ca să ai drept de joc. Verificată de NCAA, forul superior. Iar eu, ca să termin în doar trei ani, trebuia să iau multe clase, multe credite, se întrebau şi antrenorii dacă o să fac faţă. Şi am reuşit să iau diploma în doar trei ani. O perioadă grea, dar foarte frumoasă. Mă bucur de asemenea că în urmă cu un an şi jumătate am fost rechemat şi inclus în „Hall of Fame”-ul de la South Alabama University.

O întrebare se impune: de ce nu ai rămas în Statele Unite, dacă erai aşa de bine văzut?

Pentru că avusesem un plan, să joc baschet! Ăsta era planul principal, în afara facultăţii. Sigur, mi-ar fi plăcut să joc în NBA, am şi fost o vară cu Atlanta Hawks în ceva care se cheamă „Summer League”, două luni am stat cu ei, dar n-am fost selectat pentru echipă şi am ales atunci să mă întorc în Europa. Iar primul contact a fost la Frankfurt, la Skyliner, o echipă de Euro Ligă, o echipă foarte bună.

Industria sportului universitar american

baschetCu ce amintiri memorabile ai rămas din activitatea de 20 de ani de carieră sportivă în SUA (NCAA) şi la cel mai înalt nivel european?

Nu cred că aş putea pune degetul doar pe una, ar fi nedrept, fiindcă au fost atâtea amintiri frumoase. Sportul ţi le dă şi mă bucur că alături de mine au fost atâţia oameni care s-au bucurat la fel. Nu o mai faci neapărat pentru bani, ci pentru cei care te înconjoară. Am câştigat de două ori Conferinţa de Sud (campionatul regional universitar al SUA – n.n.) şi deşi n-am mers mai departe, a fost fantastic. Gândiţi-vă că sunt cam 360 de echipe în prima divizie… Este o industrie extraordinară acest sport universitar şi toate lucrurile care-l înconjoară se fac tare bine. Când eram în anul doi s-a inaugurat o sală nouă de 10.500 de locuri, într-un campus de 20.000 de studenţi, iar când am revenit acolo, cum v-am spus, devenise cea mai veche clădire din campus. Aveau acum vreo 12 terenuri polivalente, pe lângă sala aceasta care era numai de baschet, stadion de atletism, stadion de fotbal, de baseball, de fotbal american şi de fotbal european… Revenind în Europa, în Germania am fost la o echipă atât de bine pusă la punct, în care am văzut pentru prima dată la o echipă europeană că aveau de trei ori mai mult staff decât câţi jucători număra echipa. Şi toate lucrurile erau bine puse la punct, şi de rotunde, într-o ordine cu adevărat neamţească. Când am ajuns în Turcia, la Ankara, am întâlnit fanaticii spectatori turci şi rivalităţile lor extraordinare. În Rusia am avut o surpriză enormă văzând cât de mult investeau, şi investesc în sport, ca şi în diferite modalităţi de promovare a sportului. La Sankt Petersburg, prin 2006, aveam un „laser show” înaintea meciurilor şi făceau feţele noastre din lasere, cu lumina stinsă… Experienţe frumoase. Am avut şi şansa unor echipe bune, de la care am o mulţime de amintiri.

Ai absolvit South Alabama University cu specializarea management general. Cât de mult te ajută această diplomă în activitatea de preşedinte al clubului de baschet de la Steaua?

Este o poveste foarte interesantă. Părinţii mei fiind ingineri amândoi, mi-am dorit sa fac şi eu inginerie. Am şi făcut doi ani, dar în Statele Unite am descoperit că nu aş fi avut deloc timp pentru tot cursul de inginerie, aşa că m-am apucat de management. N-am dat prea multă importanţă la început. Dar în acei trei ani plini, atât de inteligente şi de aplicate au fost cursurile – ca să vă dau un exemplu, l-am putut întâlni şi pe CEO Coca-Cola, pe care-l vedeam atunci ca pe un zeu -, atât de mult mi-a plăcut, încât am ştiut că asta vreau să fac în viaţă, după sport! Şi, continuând, cred că am fost oarecum pregătit să fac acest pas. Deci, când m-am lăsat de sport, am ştiut că voi rămâne în sport, pentru mine este un mod de viaţă, şi am ştiut că voi face management sportiv şi voi încerca să conduc o structură sportivă. A venit apoi această oportunitate cu Steaua, la care am jucat doi ani spre finalul carierei, şi mi-a părut extraordinar să pot prelua frâiele echipei de baschet, într-un moment în care finanţatorul principal dăduse faliment. S-a întâmplat acum patru ani şi pot să vă spun că îmi place enorm. După părerea mea, încep acum să apară atâtea oportunităţi pentru sport şi business, încât mă simt ca un copil în cofetărie…

Eu zic că dumneata eşti primul fost sportiv român, devenit conducător, care s-a şcolit în ştiinţa managementului! Unul care nu se mai laudă doar cu titluri şi medalii, ci şi cu şcoală în domeniu…

Mă onorează ce spuneţi şi oarecum mă obligă să confirm aceste afirmaţii. De când am preluat Steaua am pus bazele unui program de copii şi juniori. Şi aici vreau să vă vorbesc puţin despre lipsa educaţiei. Experimentând ambele sisteme, atât cel din ţară, cât şi cel american, am constatat că ajungând acolo am învăţat o mulţime de alte lucruri. Unul dintre primele lecţii pe care le-am luat au fost cele de „public speeking” (vorbire în faţa publicului – n.n.). Au fost făcute workshop-uri de cum să ne comportăm cu presa, de cum să ne purtăm cu fanii. Ei ştiu că noi, jucătorii, suntem vectorul de imagine, ei ştiu că persoanele cele mai importante din campus sunt sportivii, eu am fost cel invitat să pun ultima cărămidă la sala cea nouă a facultăţii, eu împreună cu primarul, nu antrenorul, nu preşedintele facultăţii sau profesorii. Sportivul! Ştiau că noi suntem vocea facultăţii. Noi oare ştim asta? Noi oare ştim că sportivul este cel mai important purtător de imagine al nostru? Altfel, sportul românesc este plin de oameni fantastici, uite, Ana-Maria Brânză (acum Popescu – n.n.), ca să vă dau un exemplu; mai sunt oameni care pot să se exprime şi să conducă, să susţină proiecte, iar ca orientare profesională să fie şi altceva decât în antrenorat, dar treaba asta ar trebui pregătită de sistem. Şi revenind puţin la copiii noştri, ei la 14 ani sunt puşi să aleagă între şcoală şi sport! Ceea ce este o aberaţie a sistemului, aş zice eu. Este total greşit să crezi că o clasă vocaţională este de ajuns. O astfel de clasă este foarte bună, este ca un curs post-liceeal, într-o şcoală profesională. Pentru muncitori, vopsitori, zugravi, ştiu eu ce… Ieşi instructor sportiv. Îţi reduce curricula de la 33 de ore la 21, şi ce faci? Pentru că de acolo nu mai poţi să devii arhitect, nici profesor sau inginer. Mai sunt excepţii, dar foarte rare. Iar pe plan modial, statistic, 95 la sută din „Fortune 500” (cei mai bogaţi 500 de oameni ai planetei – n.n.) au făcut sport la viaţa lor, într-o formă sau alta. 475 din 500! 93 la sută din femeile „executive” (de conducere – n.n.) au făcut sport, iar 60 la sută peste nivel de colegiu. Sunt date clare, sunt studii făcute de „Ernst&Young”, de ONU, de toate forurile care şi-au dat seama că sportul este un liant social. De cei care ştiu că sportul poate aduce mai mult societăţii decât un simplu „entertaiment”. Pentru mine, sportul reprezintă singurul curs aplicat din clasa I. Că încercăm acum să aducem antreprenoriat din clasa a X-a, educaţie financiară…, foarte bine, dar sportul îţi dă încă din clasa I nişte valori pe care le poţi câştiga pe viaţă. Nu te învaţă cum să scrii sau cum să citeşti, ci te învaţă cum să fii om. Şi sunt calităţi pe care noi, prin această inovaţie care este fantastică, nu prea mai ţinem pasul cu şcoala. Dar cu calităţile pe care le dă sportul, de a te adapta, de a juca în echipă, de a şti ce înseamnă fair-play, de a şti să pierzi sau să câştigi, să-ţi asumi responsabilitatea, astea sunt lucruri pe care le ştie un sportiv. Şi le învaţă pe propria experienţă, într-un mediu în care nu există scurtături, şi nu există stânga-dreapta, trebuie să găseşti drumul corect, şi ştim exact care şi cum este succesul în sport. Iar acel om care are succes în sport, are toate aceste calităţi. Acum, dacă şi ştie să le traducă sau nu în viaţa, depinde de noi şi depinde de sistem.

Partenerul trebuie să ştie ce i se întoarce pentru banii pe care-i dă

poza latAi alături de tine încă 13 persoane în conducerea clubului de baschet. De ce ai avut nevoie de atâtea ajutoare şi cum crezi că trebuie să arate organigrama unei solide grupări sportive?

Suntem mult subdimensionaţi, cu 13 persoane! Eu consider că un asemenea club trebuie văzut ca o companie. Acest club trebuie să aibă o organigramă, departamente care să se ocupe de toate lucrurile. Nu se poate ca 95 la sută din bugetul unei echipe să se ducă către salarii! După aprecierea mea, cu o bună organizare ideal ar fi ca în jur de 60 la sută să se ducă spre salariile jucătorilor, restul să fie investit în departament de marketing, departament de PR, de feed-back pentru sponsori, de aranjat sala, de juridic … sunt toate departamentele unei companii normale. Mai mult, noi asta vindem: noi facem sport, dar vindem emoţii! Şi aceste emoţii trebuie să le aducem către ceva, trebuie să le orientăm mai mult către „return investment” (valorificarea investiţiei – n.n.), decât despre implicare egocentrică în sport, cum se întâmplă cel mai adesea. Să tragi pe cineva de mânecă şi să-i spui: dă-mi şi mie ceva, că tu ai făcut baschet, sau ai fost stelist sau ştiu eu ce… Nu e o soluţie, trebuie să vedem ce dăm în schimb omului de la care cerem. Care este acea oportunitate pe care i-o oferi, cum comunicăm lucrul ăsta partenerului, deosebindu-l de eventualul sponsor, care nu cere nimic în schimb. Şi lucrul acesta implică atâţia oameni în spate, iar noi, cu cei 13, suntem mult subdimensionaţi. Dar cred că aţi văzut că avem o excelentă colaborare cu partenerul nostru de câţiva ani, este vorba despre EximBank, care ne ajută foarte mult şi care a ajuns astfel alături de numele de Steaua. Ne dorim desigur să dezvoltăm şi alte parteneriate de acest gen.

Spune-mi ceva despre „brandul” Steaua şi despre modul în care ştiţi să-l exploataţi, spre uriaşă diferenţă, dacă vrei, faţă de felul în care înţeleg acest lucru cei de la echipa de fotbal.

Personal mi s-a părut fantastic să am oportunitatea de a veni la Steaua. Este clubul care posedă unul dintre puţinele branduri sportive care se pot dezvolta comercial. Apartenenţa la un public destul de mare – studiile de piaţă arătă că 56 la sută dintre suporteri sunt stelişti, cu accent pe fotbal fără îndoială -, încet, încet se produce ceea ce eu numesc „evanghelizarea” brandului! Aici duce notorietatea unui brand. Şi deja ai „followers” (adepţi – n.n.), oameni care îşi tatuează pe piele numele cu Steaua… Nu cunosc un alt brand românesc, n-am văzut nici Dacia, nici CEC, nimic altceva, tatuat pe braţul unui tânăr.

CEC, hai că-i bună!

Mă gândesc că acest sentiment pe care-l dă Steaua unui tânăr trebuie să fie curat şi trebuie să-i imprime anumite trasături de caracter. Iar aici la noi, de când am preluat echipa, am încercat să transmitem un mesaj care spune că atunci când zici Steaua-baschet sau Steaua în general, să vină automat în minte şi lucruri frumoase. Pentru că primul lucru pe care l-am avut de întâmpinat a fost proasta impresie de la fotbal. Când i-am căutat pe cei de la BMW, ei au fost primul nostru partener, ne-au spus pe loc că nu vor să se asocieze cu imaginea pe care o dau cei de la fotbal. Eu venisem atât de încrezător, am amintit că avem cei mai mulţi campioni olimpici, că Steaua nu reprezintă numai fotbal şi din fericire până la urmă i-am convins. Şi am avut o colaborare foarte bună încă din divizia B, adică Steaua avea încă de atunci sponsori de la companii atât de mari precum BMW, Pepsi, Regina Maria, pe care alte sporturi nu le aveau. Dar au şi văzut imediat câştigurile pe care le înregistrau pe planul imaginii. Asta pentru că ne-am dat seama de la început cine este consumatorul nostru de sport, iar noi trebuie să respectăm spectatorul, noi pentru el trăim, noi asta facem, noi trebuie să creăm această comunitate, în care fiecare membru este important. Avem un proiect care se numeşte „Patron la Steaua”, în care am considerat că fiecare fan al Stelei poate simţi ceea ce simt şi eu. Şi am încercat să creăm tot felul de proiecte, evenimente, lucruri care să le dea sentimentul de apartenenţă, să ştie că noi facem aceste lucruri pentru ei, că fac parte din proiect. Ar fi trist să fim o simplă echipă care evoluează pe teren, trebuie să fim o comunitate şi vă spun sincer că multă lume nu-şi dă seama ce este în spatele Steaua-baschet. Câţi oameni, care se implică de la copii, de la părinţi, de la suporteri, de la peluze, sunt nenumăraţi.

Sportul este un pilon al educaţiei

premiereEşti unul dintre cei mai „vocali” susţinători ai ideii de schimbare în sportul românesc. Aici se află desigur şi unul dintre motivele pentru care am realizat acest interviu. Mai întâi, ce nu îţi place la sportul românesc?

(oftează) Sunt multe. În primul şi în primul rând nu există aspectul acesta de business în sport.

Alţii îi spun „industria sportului”!

Şi este o industrie, sau ar trebui să fie. Şi mă miră că nu se orientează mai multe lucruri către această industrie. Fiindcă poţi avea beneficii în atâtea feluri. Suntem acum într-un proiect, într-un „sport hub” în care discutăm cu să facem un liant între partea de business şi partea de sport. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, mi se pare că acea direcţie educaţională a sportului lasă mult de dorit. Să-l pui pe un părinte să aleagă între şcoală şi sport – care-i alegerea corectă, că nu-mi dau seama! Oricare ar fi ea. Nu există una fără cealaltă. Da, consider că sportul este un pilon al educaţiei, nu un înlocuitor, şi până la 18 ani şcoala este nu importantă, cea mai importantă, dar sportul este un susţinător al acestei şcoli. Indiferent dacă ajunge sau nu să-l facă de performanţă. Chiar dacă face doar trei ani, un an, îi dă ceva care rămâne pe viaţă. Deci cred că trebuie lucrat extraordinar de mult în partea educaţională. După care, partea legislativă; toată lumea zice de sponsorizarea în sport, de taxe şi de modul de implicare, de buna guvernare a sportului. Eu văd ca şi competenţe, trebuie să găsim oameni care au competenţele necesare, fiindcă noi nu ne folosim nici de uneltele pe care le avem acum. Sponsorizarea în sport, de fapt nu vorbim de sponsorizare, fiindcă acea este pur filantropică, mai curând parteneriatele în sport, nu sunt încă folosite. Din acel 20 la sută din impozitul pe profit, cred că un procent foarte mic se duce în sport. Pentru că nici noi, cei din sport, nu ştim să comunicăm către business, arătând ce avantaje ar putea avea. Sunt lucruri mici, care se pot face chiar acum, până să ajungem la marea restructurare de care vorbeşte toată lumea. Pas cu pas s-ar putea face multe.

Şi care ar fi direcţiile principale spre care ar trebui orientat viitorul sportului românesc?

Deci, în primul rând, eu l-aş orienta către individ. Ăsta ar fi primul meu pas. M-aş orienta către sportivi. Toţi vorbim de minister, de federaţii, cluburi, dar nu vorbim nimic despre sportivi. Sportivul este cel care face sportul românesc. Sportivul este poate inapt să facă singur pasul către altceva, după sport. Sportivul este cel care este model pentru copii, este model pentru şcoală, este cel care-ţi dă imaginea. Dar noi nu avem absolut nimic orientat către sportiv. Şi asta încercăm să facem acum în „sport hub”, ne vom orienta mai mult spre sportiv şi către nevoile fiecăruia. Iar dacă adunăm o voce comună, să fie oameni care să spună lucrul acesta, vom putea progresa. Gândiţi-vă că doar un grup de sportivi ar putea face, să zicem, un „public funding” (chetă publică – n.n.), şi alte lucruri, orice, spre bună guvernare, spre a schimba sistemul. Un sportiv este o porta-voce extraordinară. Deci primul lucru pe care l-aş face aş fi să mă orientez către sportiv, către educarea sportivului, spre a consolida poziţia pe care o are, şi nu numai în teren, ci şi în afara terenului. Şi asta contează foarte mult. Într-un studiu se constata că 92 la sută dintre copii consideră drept cea mai importantă persoană din viaţa sa părintele. După care, cu 84 la sută este sportivul preferat! Dacă este promovat cel care iese cu bomba sexy şi intră cu maşina într-un pom, şi acela va fi un model pentru copil. Indubitabil şi fără nicio rezervă. Ei, acela să fie modelul?, sau să-l creăm noi aşa cum trebuie, să avem un sportiv educat, un om care-şi înţelege responsabilitatea şi care ştie că notorietatea vine şi cu obligaţii. În această direcţie, îmi place foarte mult iniţiativa celor 60 de campioni olimpici şi mondiali în frunte cu Nadia Comăneci care s-au adresat Preşedintelui, Parlamentului şi Guvernului pentru crearea unui real proiect de ţară de restructurarea sportului. Să vedem însă urmarea.

Din 1.200, doar doi vor ajunge probabil la marea performanţă

Se spune mereu că în acest moment copiii nu mai vin la sport. Dar am constatat că Steaua are, prin parteneriatul încheiat cu două cluburi mai mici, un centru de excelenţă cu o bază de selecţie de 1.200 de elevi! Cum a fost posibil acest lucru?

În momentul în care am preluat Steaua am zis că una dintre priorităţile noastre vor fi copiii. Şi m-am dus către doi prieteni care conduc nu cluburi mici, cum le-aţi spus, ele sunt cele mai mari cluburi pentru copii din ţară, BC Dan Dacian şi BC Laguna, care au cam câte 350-400 de copii fiecare. Am făcut împreună un sistem ca să nu existe plafon de performanţă, astfel încât copiii să poată merge la orice nivel şi să facem un Centru de excelenţă. Şi astăzi avem în jur de 1.200 de copii, am crescut şi masa, am crescut şi performanţa – anul trecut am avut cam toate rezultatele la nivel naţional, am fost campioni la sub 18 ani, la sub 16 ani, la sub 14 ani, locul 2 la sub 13, locul I la minibaschet, locul 2 la babybaschet. Nu cred că a mai existat un proiect care să adune atâtea medalii, deşi nu este dorinţa noastră. Nu asta ne dorim. N-a fost o prioritate să luăm campionatul sau să luăm medalii. A fost o singură prioritate: să facem din copii jucători de baschet! Să ne axăm totodată pe educaţie. Avem proiecte în care îi punem să citească, în care antrenorii principali sau cei secunzi au obligaţia de a merge şi în şcoli. Avem oameni care chiar asta fac, ţin legătura cu diriginţi, cu profesori, să-i vadă cum învaţă. Pentru că din aceşti 1.200 de copii vreo 250 sunt angrenaţi în competiţii naţionale, din care ne vom alege probabil vreo 35-37 de copii în Centrul de excelenţă. Dintre care ne dorim să iasă, probabil, vreo 4 jucători de Ligă Naţională, din care doar vreo doi vor ajunge la marea performanţă şi la lotul naţional. Dacă ne axăm numai spre cei doi, nu este un succes pentru noi, trebuie să îi avem în grijă şi pe ceilalţi 1.198, care să rămână educaţi în sistem. Aceştia vor fi acei manageri care peste ani vor şti cum e să fi educat în sport, să fie acel doctor, acel arhitect, să fie acel om care a trecut prin sport şi are competenţele de a se reîntoarce cândva spre sport. Ar fi mult prea scump un proiect de genul acesta pentru a-i ajuta doar pe cei doi, fiindcă vă spun sincer, cu banii pe care i-am folosi pentru ei am putea lua orice străin în Liga Naţională, unul, doi sau chiar mai mulţi, pe an. În final, noi ne dorim să scoatem un jucător care să oprească drumul unui străin, dar este un proces indelungat, în care suntem abia la început.

Chiar dacă a avut pe vremuri jucători excepţionali, baschetul românesc a pierdut evident din calitate, ieşind din atenţia spectatorilor prin lipsa de rezultate internaţionale. Simţi că se mai schimbă această percepţie în momentul de faţă?

Trebuie să se schimbe toată „industria”, aşa cum am mai spus. Fiindcă baschetul, spre norocul nostru, este un sport care crează emulaţie. Este cel mai dezvoltat sport american la nivel mondial, chiar dacă la ei primul sport este fotbalul american, nu baschetul. Însă la nivel global baschetul este sportul care a pătruns în orice ţară, pe orice continent. Astfel că investiţiile în baschet sunt enorme. Avem echipe cu milioane de euro, şi nu puţine. TSKA de exemplu are buget nelimitat, Fenerbahce avea 35 de milioane de euro, Barcelona 40, Real Madrid tot p-acolo; este greu să faci azi performanţă numai cu flori şi dorinţe… Multă lume nu înţelege că sportul, aşa cum îl văd eu, este ca şi o investiţie, un business. Investeşti ca să ai rezultate. Nu investeşti, nu ai rezultate. Oricâtă dorinţă ai avea, nu mai poţi să ţii pasul cu cercetarea, cu implicarea factorilor sistematici, cu abordarea, cu recuperarea, cu tehnologia, cu inovaţia din sport. Investiţii ca acestea îşi spun cuvântul şi şi-l spun în sporturi foarte dezvoltate. Astfel încât nu sunt lucrurile chiar atât de trist în România, faţă de cât investim. Avem echipe care concurează la nivel european, la nivel local avem totuşi investiţii susţinute, avem de mai multă vreme jucători străini în campionatul românesc, iar în provincie sălile sunt pline. Poate că şi în Bucureşti vor fi, dacă vom avea săli care să corespundă. Chiar şi ratingurile TV la meciurile de bascht sunt decente, n-o ducem rău, dar este totuşi un plafon pe care numai pe termen lung l-am putea depăşi şi cu abordare diferită.

E păcat că în week-end curţile şcolilor stau închise

cu copilulTe-am auzit susţinând de asemenea, cu putere, idea deschiderii curţii şcolilor, în speranţa utilizării unei infrastructuri sportive care şi aşa e deficitară. Dar acest lucru ar ridica o serie de probleme; se pot ele rezolva?

Mi se pare absurd, când în week-end ai un parc supraaglomerat, când eşti în imposibilitatea de a te juca pe stradă, şi totuşi să ai o infrastructură de terenuri de sport care sunt închise, cu garduri şi paznici la poartă. Şi care ar fi inconvenientele? În primul rând, sigur, siguranţa copilului. Că se poate accidenta; dar asta poate să facă şi într-un parc public. De ce terenul şcolii nu poate fi abordat în week-end tot ca un parc public, de ce trebuie să răspundă directorul acelei şcoli? Acele spaţii sunt ale şcolii în timpul orelor, în afara orelor este spaţiul primăriei, care poate fi şi aşa sub observaţie. Poate fi acolo un cadru medical, pe o anumită zonă. Sau dacă sunt golani şi copiii sunt nesupravegheaţă, hai să facem un sistem prin care să se intre cu card. Ca în bibliotecă. Te duci la un sistem cu carnetul de elev şi te înscrii. Cu taxă sau fără taxă, aici e de văzut în funcţie de implicarea sau nu a primăriei. Şi ai avea imediat posibilitatea de a şti cine intră, să fie controlat, să ai siguranţă. Poate că părintele vrea să se ducă acolo cu copilul să se dea cu trotineta. Am fost surprins când m-am dus la şcoala băiatului meu şi când am vrut să mai rămân cu el după ore să aruncăm la coş, mi s-a spus: „Domnu’ Stănescu, nu e voie”. Bine, dar sunt eu cu el aici. „Nu e voie!” Aşa că trebuie găsită o soluţie ca să se rezolve această problemă. Şi nu numai pentru copii, pentru toate segmentele de vârstă. Poţi să faci programe, să inviţi oamenii la mişcare, să le dai posibilitatea să o facă. Mişcare trebuie să faci şi când eşti mic, şi când eşti mare, şi când ai deja o vârstă, tot timpul trebuie să-o faci.

Pe vremuri, celebra Sală Floreasca devenise neîncăpătoare pentru marile derbyuri ale campionatului de baschet. Spune-mi că visezi la o nouă sală, inexistentă deocamdată în Capitală, în care şi baschetul să facă spectacol…

(exclamă) Ooo, a devenit o nevoie atât de mare şi de importantă! Vă spun sincer, sunt gelos pe Cluj, pe bazele sale. Este incredibil cât poate să facă o sală, câte evenimente, iar noi în Bucureşti, capitala României cu două milioane de oameni nu reuşim să avem o sală, e doar acea „Polivalentă”, la care ne călcăm în picioare. Noi nu reuşim să facem decât câteva meciuri acolo, fiindcă ne lovim şi de handbal, şi de volei, şi de judo, şi de concerte… Eu nu visez doar la acea sală de 13.000 de locuri, care şi ea este desigur foarte necesară, dar mi-ar plăcea să avem patru săli de 5.000 de locuri – ce înseamnă asta pentru o capitală europeană? Nu-mi dau seama de ce trece atât timp şi noi nu putem organiza un meci la nivel internaţional aşa cum trebuie, sau o competiţie. La Cluj, la meciul cu Steaua au fost 5.300 de oameni în sală! Asta vor oamenii. Iar copilul ăla pe care-l creşti, unde să vadă? Ce emoţie să aibă într-o sală de 600 de oameni?! Care aplaudă ca la operă.

Pe 9 ianuarie, anul viitor, vei împlini rotunda vârstă de 40 de ani! Unde te vezi peste 10 ani, să spunem?

Cu siguranţă mă văd în sport. Mă consider încă un „junior” în partea de după sport şi văd doar cerul ca limită. Chiar m-a surprins faptul că am găsit o postare pe o reţea de socializare în care m-am văzut cum, acum trei ani, eram pe pătrundere, pregătindu-mă să arunc la coş; şi mi se pare fantastic… Mă văd în sport, şi mă văd în aceeaşi muncă de management sportiv, indiferent de nivelul la care voi fi. Îmi doresc să pot face diferenţa, să fiu undeva unde contează pentru sistem şi îmi doresc să pun şi eu umărul, să mă implic. Şi cu siguranţă mă voi implica în continuare.

…În viitoarea industrie a sportului românesc.

Cu siguranţă. Pe care trebuie însă să o creăm. Chiar dacă acum cuvântul poate îi sperie pe unii!

Mult succes, domnule Stănescu!
(Subtitlurile aparţin redacţiei)

„Să nu vă închipuiţi că dacă eşti sportiv în SUA te ajută la facultate cu ceva; dimpotrivă, acolo trebuie să ai o medie a notelor peste media facultăţii, ca să ai drept de joc. Verificată de NCAA, forul superior”

„La Steaua se produce deja „evanghelizarea” brandului. Există oameni care îşi tatuează numele Steaua… Nu cunosc un alt brand românesc, n-am văzut nici Dacia, nici CEC, nimic altceva, tatuat pe braţul unui tânăr”

„Pe plan mondial, statistic, 95 la sută din „Fortune 500” au făcut sport la viaţa lor, într-o formă sau alta. 475 din 500!”

„Am fost surprins când m-am dus la şcoala băiatului meu şi când am vrut să mai rămân cu el după ore să aruncăm la coş, mi s-a spus: «Domnu’ Stănescu, nu e voie». Bine, dar sunt eu cu el aici. «Nu e voie!»”

CV

Virgil Stănescu (2.08 m înălţime, 122 kg greutate) s-a născut pe 9 ianuarie 1977, în Bucureşti. A început baschetul la nivel organizat în anul 1994 la SOCED Bucureşti. În 1998 a primit o bursă în NCAA, Liga universitară americană, de la Universitatea din Alabama de Sud. S-a întors în Europa în 2001, unde a evoluat în Euroliga, EuroCup şi EuroChallenge, la echipe de vârf din campionate puternice precum Germania, Italia, Rusia, Turcia şi Belgia pentru echipele Opel Skyliners Frankfurt, Telindus Oostende, Turk Telekom Ankara, Dinamo Erbaşu Bucureşti, Spartak Sankt-Petersburg, Al Qadisiya Kuwait, Spartak Primorje Vladivostok, Unics Kazan, CSK-VVS Samara, Banca Tercas Teramo, Steaua Turabo Bucureşti, BC Mureş TG Mureş, CSU Asesoft Ploieşti şi Steaua CSM EximBank. A fost selecţionat timp de 15 ani în echipa naţională a României, din care zece ani a fost căpitanul ei. În 2014 a fost inclus în Hall of Fame-ul Universităţii din Alabama de Sud.
După 20 de ani de carieră sportivă a renunţat la viaţa de baschetbalist, dar a rămas în sport, devenind preşedintele echipei de baschet Steaua CSM EximBank. A fost ales în 2013 vicepreşedinte al Federaţiei Române de Baschet. La clubul pe care îl conduce a pus bazele unui „centru de excelenţă” pentru copii si tineret, sub umbrela căruia joacă baschet aproximativ 1200 de copii.
Virgil Stănescu a absolvit Universitatea din Alabama de Sud cu specializare management general. Are de asemenea un master în Integrare Economică Europeană din cadrul Universităţii Române de Ştiinţe si Arte „Gheorghe Cristea”. A absolvit şi Şcoala naţională de antrenori, disciplina baschet.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *